Se întămplă des, în film sau teatru, ca elementul comic să gliseze în grotesc, picanteria în vulgar, umorul în bășcălie, veselia în hăhăială. De aceste derapaje nu scapă uneori nici textele clasice de comedie, piese pe care în îndepărtații ani de liceu am învățat a articula caracteristicile genului dramatic sau încadrarea în curente literare a personajelor emblematice din dramaturgia universală. „Nunta lui Figaro” este un asemenea de text, dar, un DAR cu majuscule și cu reverențe, montarea de la Teatrul Tony Bulandra Targoviște în viziunea Dlui Mc Ranin îl păstrează așa cum a vrut autorul:acid, spumos, energic, de bun gust, cu mesaj social și moralizator.
„Nunta lui Figaro” de Beumarchais continuă acțiunea din „Bărbierul din Sevilla” a aceluiași autor. Dacă în aceasta din urmă Figaro și-a sprijinit stăpânul, contele Almaviva, să împiedice nunta iubitei sale cu un bătrân bogat și astfel să se căsătorească cu Rosina, în „Nunta lui Figaro”, după numai trei ani de la aceste evenimente, Contele Almaviva vrea să îl impiedice pe Figaro, să o ia de soție pe Suzana, camerista Rosinei, pentru ca fata să îi fie amantă. Ne aflăm în Sevilla, în palatul contelui Almaviva. Întreaga scenografie abundă în elemente de somptuozitate nobiliară (candelabre, oglinzi, paravane cu decorațiuni, jilțuri) sugestive pentru opulența aristocrației Epocii Luminilor, secolul XVIII. Atmosfera generală barocă este susținută prin ilustrația muzicală, bazată pe muzica lui Mozart. Acţiunea „Nunţii lui Figaro” respectă unitatea clasicistă de loc, timp, spațiu. Întreaga acțiune pregătește parodia finală, căci toate se petrec într-o noapte de pomină. Figaro reușește să dejoace planurile contelui de a-i seduce viitoarea soție uzufruind de hulitul drept al stăpânului, iar la întâlnirea acestuia cu Suzana apare soția contelui, Rosina, îmbrăcată cu straie de cameristă. Contele își redescoperă parcă soția( ea deja blazată și plictisită dupa trei ani de mariaj), își cere iertare și nu mai poate refuza căsătoria dintre Figaro și Suzana .
Pe această intrigă în care încurcăturile inițiale sunt în spiritul comediei dell arte, Beaumarchais brodează suficient de multe elemente de critică socială, piesa căpătând accente realiste. Emblematica lene, nevăzătoarea justiție, ipocrita biserică, abuzul celor bine plasați social, toate sunt aduse în fața publicului și demascate. Nu doar un valet își înfruntă stăpânul, ci o clasă socială îndelung umilită dă glas resentimentelor adunate împotriva exploatatorilor, chiar sub semnul zâmbetului. Dacă Augusto Boal ar fi trăit în acele vremuri, cu siguranță ar fi văzut în monologul interpretat de Figaro un veritabil apel al oprimaților, un început de teatru subversiv. Figaro, referindu-se la contele Almaviva:”Pentru că ești mare senior te socoți și peste măsura de isteț? Noblețe, rang, avere, funcții, de aceea ești atât de încrezut… Dar tare aș vrea să știu cum le-ai dobândit…Ți-ai dat doar osteneala să vii pe lume, și atât! Încolo, ești un om obișnuit. Pe când eu, lua-m-ar dracu, pierdut în mulțimea anonimă, ca să trăiesc numai, mi-a trebuit să desfașor mai multă știință și mai multă iscusință decât a fost nevoie într-o sută de ani pentru guvernarea Spaniei! Și vrei să te măsori cu mine?”
Actorii care dau viață emblematicelor personaje sunt croiți parcă de foarfeca iscusită a dramaturgului. În Figaro, actorul Sebastian Bălășoiu realizează o altă performanță interpretativă(după cea din„Steaua fără nume”). Dovedește meșteșug într-ale comediei, dezvoltă fațete diverse în funcție de ipostazele în care trebuie să se descurce, oscilează între gândirea interioară reflectată în gesturi, mimică, dar și adresări directe, monoloage, este la fel de bun în scenele colective, cât și cele individuale. De fapt, Sebastian Bălășoiu este chiar Figaro„o fiinţă slabă şi tâmpită; un mic animal nebunatic; un tânăr pătimaş, însetat de viaţă şi de ale ei plăceri şi făcând totul pentru a trăi: stăpân aci, servitor colo, după voia soartei; ambiţios din mândrie, harnic de nevoie, şi leneş… din plăcere; orator după împrejurare, poet de bună voie, muzicant din întâmplare şi îndrăgostit din nebunie, din înflăcărarea tinereţii. înmănunchere întâmplătoare de părţi necunoscute; … Am văzut tot, am făcut de toate, am trecut prin toate”. Figaro, personaj care nu numai prin spirit, ci şi prin nume (fils-Caron) este răsfrângerea autorului. De aceea se spune deseori că prin valetul Figaro vorbește o întreagă „stare a treia„: el reprezintă spiritul de revoltă al omului simplu, lipsit de privilegii, tratat discreționar și abuziv de către clasa privilegiată.
Ioana Farcaș (Suzana), cea mai pătrunzătoare interpretare feminină din spectacol își evidențiază clar aptitudinile de actrița de comedie(observate și în „Visul lui Fundulea” sau „Gaițele”). Uneori pare a fi nu iubita lui Figaro, ci camarada sa de luptă împotriva abuzurilor stăpânilor. Spiritul său ludic, concentrarea, starea permanentă de en garde, improvizaţia , glisarea de la râs la plâns dinamizează acțiunea.
Bogdan Farcaș, excelentă alegere în rolul contelui Almaviva, nu doar pentru calități actoricești ci și pentru…dimensiunea fizică verticală care îi asigură și mai bine rolul de stapân atotștiitor și atotputernic. Prezența scenică carismatică, adresările directe publicului, hedonismul nemascat, mobilitatea, mimica, râsul incofundabil dau personajului farmec și reușesc să îl facă extrem de simpatic. Contesa Rosina interpretată de frumoasa Iulia Verdeș este un alter ego feminin al soțului său, tributară concepției arogante despre privilegiile și libertățile pe care și le poate aroga prin poziția socială. Flirtează deschis cu pajul, nutrește nerostite sentimente de gelozie față de cameristă și e gata să își alunge plictiseala prin orice mijloace. Excelentă în scena pasională a amorului trecător dar ascuns lumii de fusta sa înfoiată! Dealtfel, obsesiile sexuale sunt abundente, relația sexuala fiind componentă sau substitut al relației de putere.
Corneliu Jipa în Antonio are rolul de a încurca și mai tare acțiunea, de a face neînțeles și ce pare de înțeles, iar excesul bahic sporește farmecul personajului. În cuplul cuplu Fanchette (Camelia Varga) si Cherubin Emanuel Bighe), greul jocului îl duce cel din urmă. O frumoasa surpriză în rolul Cherubin, actorul Emanuel Bighe joacă inspirat rolul de adolescent întârziat suprapus peste un adult necopt, iubit de toate personajele feminine, urât (din diverse motive!)de toate personajele masculine. Îmi permit să redau integral subtila analiza a personajului realizată de prof.Irina Badescu în „Cours de littérature française, le XVIIIe siècle”, Universitatea Bucureşti, 1975.„Inexistent în Bărbier, Cherubino descinde din «bunul sălbatic» prin ramura libertină. Adolescent, nici copil, nici adult, nici bărbat, nici femeie – este un rol de travesti –, dorit de contesă cu sentimentul maternităţii frustrate şi al răzbunării conjugale, urât de conte ca posibil rival şi poate ca fiu, statutul său social este tot atât de ambiguu: ca paj şi fin, el aparţine în acelaşi timp categoriei stăpânilor şi a servitorilor. El este deci incompletul, neformulatul, fantasma omniprezentă, scânteia care alimentează frământările, o mască frivolă, bâlbâind mai multe limbaje, împrăştiind acest uşor parfum de libertinaj, acest «odor di femmina» de care vorbeşte Don Giovanni al lui Mozart. Masca va primi un chip: cel al adultului – prin căsătoria cu Fanchette, cel al militarului – prin brevetul de locotenent pe care i-l acordă contele şi prin «instrucţia» pe care i-o aplică Figaro.”.
Actorii interpreți ai personajelor secundare ale piesei:Bartholo – Radu Câmpean, Bazile – Nicodim Ungureanu, Brid`Oison–Mircea Silaghi,Grippe-Soleil/Grefierul–Ilie Ghergu,Pedrille– Răzvan Teodorescu realizează tipologii diferite, prin compoziții atente și pitorești. Nu la fel de inspirată a fost alegerea Magdei Catone pentru rolul lui Marcelline. Trupa de actori de la Tony Bulandru nu are nevoie de vedete din exterior, funcționează perfect în grup, nu se simte necesar niciun catalizator.
Talentul, exuberanța, risipa de entuziasm a echipei actoricești au doi aliați formidabili: costumele( realizatoare Raluca Frățiloiu și Georgeta Brânzea) și perucile (creație a Ancăi Răduță). Costumele de epocă ce reflectă rangul nobiliar sunt lucrate din materiale strălucitoare, într-o cromatică diversă și exaltantă. Fiecare costum se asortează cu pantofi gen Ludovic al XIV-lea, împodobiți cu funde colorate. Da, dle Mc Ranin, aveți mare dreptate în ceea ce spuneți:„ Prin costum trebuie să se vadă ceva somptuos pe scenă. În puterea lui de a produce EMOŢIE, costumul de teatru este altfel decât cel folosit pe stradă, în film sau în paradele de modă… graţie luminii, jocului actorilor, el prinde viaţă, culoare, descrie epoci, sugerează viitorul… E un element viu, nu decorativ.”
După poante, farse, încurcături, feste, travesti-uri, confuzii, scrisorele anonime finalul piesei, moralizator aduce triumful binelui și al inteligenței asupra aroganței și prostiei. „Nunta lui Figaro”nu este un simplu divertisment teatral, ci un exemplu de fantezie și originalitate brodate pe un text clasic, un model de joc în echipă, o explozie de culoare, dar și izvor de întrebări? Viciile omenești, vanitățile mărunte, nedreptățile și inegalitățile nu cumva sunt perene?
„Nunta lui Figaro”
un spectacol de Mc Ranin
Realizare costume: RaLuca Frățiloiu
Realizare peruci: Anca Răduță
Cu participarea Corului Appassionato, dirijor prof. Florin Badea
Distribuție
Contele Almaviva – Bogdan Farcaș
Contesa Almaviva – Iulia Verdeș
Figaro – Sebastian Bălășoiu
Suzanne – Ioana Farcaș
Marcelline – Magda Catone
Antonio – Corneliu Jipa
Fanchette – Camelia Varga
Cherubin – Emanuel Bighe
Bartholo – Radu Câmpean
Bazile – Nicodim Ungureanu
Brid`oison – Mircea Silaghi
Grippe-Soleil/Grefierul – Ilie Ghergu
Pedrille – Răzvan Teodorescu
Regia tehnică: Mihai Bălăceanu | Lumini: Adrian Dragomir | Sunet: Cătălin Buzea | Recuzită: Eduard Ștefan | Costumieră: Georgeta Pleșa | Costume tehnic scenă: Georgeta Brânzea | Tehnic scenă: Iulian Scarlat, Teofil Diaconeasa, Gheorghe Dima, Dan Georgescu, Florin Necșoiu