„Două lucruri în astă lume au fost zidite până la capăt: Biblia şi Limba română”-Grigore Vieru
„Iar întorci cuvintele pe dos” îi reproșează Radu, profesorul de limbă română, Lastocikăi, copila care se simte prizoniera limbii ruse, nu doar a propriei vieți.„ Învață limba rusă, fără ea te vei prăpădi.” îi spune mama adoptivă aceleiași fetițe.
Spectacolul „Grădina de sticlă”, adaptare după romanul Tatianei Țîbuleac și produs de Teatrul Național „Mihai Eminescu”, exemplifică perfect tensiunea dintre pierderea și regăsirea limbii. Povestea copilă crescut între două lumi lingvistice, rusa dominantă și româna marginalizată, ilustrează drama unei identități fragmentate. În spectacol, limba română nu este doar un mijloc de comunicare, ci devine teren de luptă pentru definirea sinelui. Mă întorc din când în când cu gândul la acest spectacol văzut la el acasă, parte dintr-un public ce înțelegea mult mai bine decât mine că felul în care curgeau replicile prin lupta dintre cele două idiomuri, româna și rusa avea corespondență în viața reală.
Glasul personajelor, pendulând între cuvinte rusești și românești, între asprime și tandrețe, reflectă doar trauma unei generații și forța limbii române de a renaște dintr-un sol vitreg. Metafora „grădinii de sticlă” sugerează fragilitatea identității în condiții de presiune culturală, dar și lumina care se reflectă prin cioburile acestei identități, atunci când limba română reușește să-și afirme frumusețea.
Identitatea unui popor se clădește pe trei piloni fundamentali: limba, cultura și memoria colectivă. În cazul Moldovei, limba română a reprezentat nu doar un instrument de comunicare, ci și o forță de rezistență în fața vicisitudinilor istorice, un spațiu al libertății și al continuității. Într-un teritoriu supus de-a lungul secolelor influențelor politice și culturale diverse, limba română a devenit liantul care a păstrat coeziunea unei comunități și a asigurat supraviețuirea spiritului românesc.
Teatrul din Republica Moldova a înțeles că limba nu este doar un cod lingvistic, ci un depozit de tradiții, mentalități și sensibilități. În Moldova, limba română a fost adesea supusă presiunilor de înlocuire sau marginalizare, însă tocmai această amenințare a întărit dorința de conservare și a conferit limbii valoarea de simbol identitar. Prin cuvintele românești s-au transmis basmele, proverbele, cântecele și rugăciunile care au întreținut conștiința apartenenței la un spațiu cultural românesc.
Fiind o artă a cuvântului rostit și a comuniunii directe cu publicul, teatrul din Republica Moldova a purtat mereu responsabilitatea de a transmite limba română, nu doar ca vehicul lingvistic, ci ca material poetic și expresiv. În perioada sovietică, teatrul în limba română a fost supus unor limitări ideologice, însă chiar și în condiții restrictive, scena a rămas un loc al subtextului și al metaforei, unde cuvântul românesc purta o încărcătură identitară dublă: estetică și politică.
Lastocika este luată de la orfelinat de o rusoaică ca să adune sticle și să le spale în Chișinăul anilor 1980, unde rusa și română se luptă în povești dure precum timpul în care sunt spuse. Două limbi, mai multe destine, o comunitate pe un butoi de pulbere „ În acele veri lungi și calde în care orășenii plecau în concedii adevărate, doar curtea noastră rămânea mereu plină. Hаш остров – am numit-o noi și ne-am întrebat, nu o dată, în urma cărui naufragiu ajunseserăm acolo claie peste grămadă? Moldoveni, ucraineni, evrei, ruși.”
Noua limbă, cea română, pe care Lastocika trebuie să învețe să o folosească, creează un șoc cultural și identitar, iar în planul spectacolului, alături de limba rusă, devine personaj principal.Duelul între cele două limbi nu este unul letal, dimpotrivă, din lupta lor se construiește un destin, cel al unei fetițe moldovence, crescută,,pe rusește”, care învață să viseze,,românește”
Oare câte teatre construiesc un spectacol în jurul limbii naționale? Evoluția teatrului din Moldova este inseparabilă de evoluția limbii române. „Grădina de sticlă” demonstrează că teatrul contemporan continuă această misiune, de a demonstra că limba română rămâne cea mai puternică ancoră a culturii moldovenești, un spațiu libertății, un pod între trecut și viitor, dar mai ales un teritoriu care nu poate fi cucerit.
Mă întorc la Grigore Vieru care, întrebat de unde vine, răspundea: ,,Din lacrimă”. Alteori zicea: ,,Din Limba română.” Și nimeni nu se putea opri doar asupra unui răspuns, căci Lacrima şi Limba română erau pentru Grigore Vieru, noţiuni sinonime totale, absolute.De unde vine Teatrul din Republica Moldova? ,,Din Limba română.” Și „Din lacrimă”. Și nimeni nu se poate opri asupra unui singur răspuns pentru că, pentru Teatru, lacrima și limba romînă sunt noțiuni sinonime totale, absolute .
31 august 2025, Ziua Limbii Române
Ce face teatrul românesc pentru limba română? Nu ce a făcut astăzi, ci, așa, în general, zi de zi, ce face? O iubește? O apără? O protejează? Îi este rușine cu ea? Îl încurcă? De la Caragiale încoace știm că teatrul românesc are un aliat de nădejde: limba. Acea limbă română plină de savoare, nuanțe și ironii subtile. Dar ce facem astăzi? O sacrificăm pe altarul „coolness-ului”, împingând pe scenă personaje care „like-uiesc”, „scroll-uiesc” și „share-uiesc” cu naturalețea cu care își comandă un burger. Așa-zisele „piese contemporane” riscă să devină prea des doar stand-up-uri cu subtitrări romenglezești, unde personajul principal preferă mai degrabă să fie influencer ratat decât un erou tragic.
Romengleza este expresia populară unei realități socio-culturale în care engleza a devenit limbajul dominant al tehnologiei și al comunicării internaționale. Această hibridizare nu este în sine o problemă, ea reflectă adaptabilitatea limbii române și capacitatea vorbitorilor de a integra termeni noi. Problema apare atunci când acest amestec devine excesiv, sufocând resursele expresive ale limbii române și transformându-l într-un jargon lipsit de profunzime.
Știu că par vetustă și depășită, dar sunt înconjurată de mulți adolescenți pe care îi duc la teatu și care au început să constate că spectacolele dedicate vârstei lor seamănă între ele, având o rețetă a succesului(aparent succes!): o traumă, violență, înjurături, depresie și un psiholog plictisit post-spectacol la sesiunea de Q&A. Doamne ferește să o numim „Sesiune de întrebări și răspunsuri”!. Mulți regizori, unii tineri, alții care vor să pară tineri, orbiți de ideea „trebuie să fim în pas cu tinerii”, umplu scena cu „deadline-uri”, „meeting-uri” și „swipe-uri”. Crede că publicul va vibra instantaneu, pentru că „asta vorbesc copiii azi”. Un personaj care își plânge destinul cu „sorry, bro, bad timing” nu emoționează, ci provoacă râsete amare. Și nu râsete caragialești, ci râsete de plictis.
Alții cad în capcana argoului. Închipuie-ți o piesă întreagă construită doar pe „boss, hai sictir” și „fraiere, dă-mi banii”. Câteva minute poate fi amuzant, dar după un act întreg nu mai ești convins de umorul livrat cu gust de shaorma. Fiul unei prietene a refuzat un spectacol cu motivarea„ Dacă vrei înjurături, te iau eu la mine la școală, nu trebuie să mă iei tu la teatru.” Argoul, în viața de zi cu zi, are rolul de a aduce culoare și spontaneitate. Însă, atunci când este transferat pe scena de teatru fără filtrul artistic necesar, argoul riscă să devină o simplă caricatură a realității, un limbaj al zgomotului și al efemerului. Caragiale și-a făcut genial „argoul lui Mitică” pentru că știa să-l pună într-o construcție dramatică, să-i dea ritm și ironie. Astăzi, în schimb, prea mulți dramaturgi cred că simpla transcriere a discuțiilor de cartier e echivalentă cu dramaturgia. Nu, nu e.
Invazia romenglezei și a argoului reprezintă un fenomen sociolingvistic inevitabil, geu de controlat, dar teatrul nu își găsește relevanța în reproducerea brută a acestor forme de vorbire. Mai crede cineva în misiunea scenei este de a păstra și de a înnobila limba română, de a o transforma în instrument al reflecției și al emoției, nu de a o reduce la zgomotul de fond al vremurilor?
Dacă teatrul ar abdica de la această responsabilitate, ar risca să-și piardă tocmai funcția sa fundamentală: aceea de a ridica limbajul la rang de artă și de a reflecta condiția umană dincolo de clivajele trecătoare ale modei lingvistice. Așadar, dragi dramaturgi și regizori care visați la glorie romengleză pe scenă: dacă personajul vostru „like-uiește” mai mult decât trăiește și „swipe-uiește” mai mult decât iubește, poate că locul lui nu e pe scenă, ci într-un reel de 30 de secunde. Și, cine știe, poate algoritmul îi va da mai multe aplauze decât publicul real. Teatrul, nu, nu se scrie cu „bro” și „cringe”, ci cu sânge, cu nerv și cu limba română întreagă. „A fi sau a nu fi” rezistă. „Bro, chill, e vibe” expiră în două săptămâni