Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, se fură ca în codru. În cherestegeria lui Jupân Dumitrache, în sunet duios de caval, sub lumina lunii, lemnul este obiect de contrabandă sub ochii mijiți ai autorităților. În Grădina Maicii Domnului, niciun serviciu nu este gratis, el livrându-se la pachet cu mici găinării patrimoniale, cu favoruri sexuale sau chiar cu acte de voyeurism. Compromisul face casă bună cu tradarea de toate tipurile, onoarea„de familist” se predă din generație în generație ca o simplă formă fără fond, prostia devine odioasă când se dublează cu vanitatea. Nimic curat, mai nimic luminos. Dragostea este de vânzare și se obține sub sclipirea tăișului armei. Gelozia se rezolvă cu toporul, autoritatea se impune cu forța sfântă a pumnului. Căsătoria eșuează în adulter, violență sau afacere necinstită. Ce curaj să ne asumăm că încă așa este lumea în care trăim! Cum să nu ocolești piesele lui Nenea Iancu?
Regizoarea Sânziana Stoican își asumă greaua misie de a pune în scenă, tocmai în urbea dramaturgului, piesa la care contemporaneitatea a blamat autorul în ziua premierei, „O noapte furtunoasă”. Personajele lui Caragiale sunt actuale si astazi, deoarece „natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa calapod deosebit: unul e sucit intr-un fel, altul intr-altfel, fiecare in felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci haz de ei ” (I.L.Caragiale). Ele se mișcă într-un spațiu bucolic, luminat difuz(light design: Cristian Simon) dă impresia de tihnă și împăcare. Scenograful Valentin Varlan construiește inspirat din bîrne, scripeți, sfori, stâlpi mobili scânduri, o podea acoperită de rumeguș cherestegeria lui Jupân Dumitrache. Decorul impune permite personajelor să-şi manifeste nebunia, să se urmărească unele pe altele, să se ascundă, să apară și să dispară în funcție de scenă și mesaj.
Anca Dumitra optează pentru o Vetă versată, lascivă, conştientă de puterea ei de seducţie. Replicile spuse pe un ton permanent calin și șuierător își pierd din puterea de caracterizare a personajului prin limbaj, un atu al dramaturgului. Abia la final încearcă se impună printre celelalte personaje, îndemnând la aplanarea conflictului. Cu o săptămână mai devreme am văzut-o pe frumoasa actriță la Teatrul de Comedie, într-o interpretare fără cusur în piesa„Forma lucrurilor”, poate de aceea săvârșesc păcatul evaluării prin comparație și înclin blanța spre Veta Florentinei Năstase, pe care am văzut-o la primele reprezentații. Florentina are nerv, energie neîngroșată de gesturi inutile sau stridențe verbale, este magnetică și plină de forță doar prin săgețile ochilor săi albaștri, își domină partenerii de gen masculin în toate scenele, reușind să se impună ca o adevărată„electrică ploieșteancă”. În Zița, Theodora Sandu nu știu prin ce meșteșug artistic(talent, cunoaștere profundă a piesei), îmbogățește personajul cu un licăr de umanitate, dincolo de ridicol. Zița este sinceră, poate singurul personaj ce își asumă deschis alegerile. Ea este îndrăgostită mai mult de ideea de fericire. Privirea caută speriată către toate celelalte personaje implorând niscaiva liniște, niscaiva fericire. De ținut minte această construcție surprinzătoare! Cristian Popa (Chiriac), are alură de latin lover, trece cu dezinvoltură de la o stare la alta, te irită prin parșivenia ce caracterizează personajul, gol pe dinăuntru, în ciuda tribulațiilor de iubire declamate ostentativ. Ion Radu Burlan potențează rolul bețivului și violentului Ghiță Țârcădău cu talent controlat, fără stridențe mai mereu regăsite în astfel de partituri, ba chiar cu duioșie și alean. Nu este decât un biet om care, din pricina viciilor, și-a piedut femeia, rostul, locul.Cavalul său îi împrumută și transmite tristețea sufletului. Andi Vasluianu (Jupân Dumitrache) optează pentru un stâlp de familie și societate nevrotic, mult prea nevrotic, declamativ, o abordare ce nu aduce prea multe sensuri personajului, dimpotrivă îi răpește bonomia, mercantilismul, parvenitismul. Andrei Radu scoate tot ce poate dintr-o viziune quasimodică a personajului Spiridon. Trântit, lovit, tăvălit deseori gratuit, puține momente de teatru real îi rămân personajului și implicit actorului (scenele în care o soarbe din priviri pe Zița, momentele în care soarbe tutun și privește inteligent și inteligibil către ceilalți, adulmecându-le viciile, strigătul către Jupân Dumitrache care este de fapt o asmuțire fățișă la scandal).
Ionuț Vișan se ia la luptă dreaptă și deschisă cu un personaj ce are în spate interpretări celebre, reușind să impună propriul său Rică Venturiano. Narcisic și histrionic cu iz de vulgaritate de mahala, Rică nu este decât un biet fante pe care escapadele amoroase îl vor arunca în ghearele căsătoriei. Minunată ideea regizorală de a-l transforma pe îndrăgostitul timid într-un Don Juan mirosind a flori de mucigai! Gesturi bine controlate se îmbină cu scăpări voite ale vocii, ale tonusului, Rică devenind o victimă a propriilor gânduri.
Din nou, Ioan Coman are cea mai bună interpretare. În numele egalității socialiste ce a pătruns și în domeniul artei nu trebuie să avem rețineri de a puncta atfel de performanțe. Rolul comportă multe registre(Nae “polițaiul” șmecher, nu este deloc un personaj secundar) ce includ toate ingredientele folosite de un actor inteligent și pe fază oricând și la orice. De la felul cum soarbe din strachină, la băutul cafelei, de la ocheadele către cocoane la ochii lăsați în jos atunci când trebuie să nu vezi, să nu auzi, de la gâfâiala după exerciț la lentoarea specifică misiei sale, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, nimic nu este în plus. Cel ce știe de fapt, tot ce se întâmplă în casa lui Titircă, dar și în mahala, se joacă de-a dreptatea și de-a legea. Superbă scena citirii(în două secvențe) a articolului din “Vocea Patriotului Naționale”! Pauze puse anapoda, reluări, poticniri, distorsionări de sensuri, repetări echivoce, omisiuni, toate gamele de expresie ce relevă la mare artă analfabetismul funcțional, dar și un vot de blam inteligent dat presei patriotarde și populiste.
Aplauzele finale de la premieră sunt meritate. Mereu este nevoie de Caragiale, în orice teatru ar trebui să se joace Caragiale. Se detașează tripleta actoricească Ioan Coman, Ionuț Vișan, Theodora Sandu, se simte detașarea de montări clasice în numele contemporanizării, te scutură „sentimentul și interesul național”. „Eu nu scriu decât despre viața noastra și pentru viața noastră, căci alta nu cunosc și nici mă interesează” spunea Caragiale. Chiar dacă noi afirmăm arogant că sfera cunoașterii noastre e largă, că suntem preocupați de lumile altora, continuăm să fim până în străfundul sufletului„noi și ai noștri”
O noapte furtunoasă
de I.L. Caragiale
regia: Sânziana Stoican
scenografia: Valentin Varlan
muzica: Ion Radu Burlan
light design: Cristian Simon
cu: Andi Vasluianu (Jupân Dumitrache), Ioan Coman (Nae Ipingescu), Cristian Popa (Chiriac), Andrei Radu (Spiridon), Ionuț Vișan (Rică Venturiano), Anca Dumitra / Florentina Năstase (Veta), Theodora Sandu (Zița), Ion Radu Burlan (Ghiță Tarcădau)