„Oriunde voi merge, voi fi mereu prizoniera politică a tatălui meu.“ Sunt cuvintele spuse de Svetlana Allilueva, fiica lui Iosif Isarionovici STALIN.
Svetlana este un nume care provine din mitologia slavă, din poezia romantică și care înseamnă „luminiță“ în rusă.Un paradox cinic ca regele neîncoronoat al terorii și al întunericului să își numească fata cu numele luminii. Piesa de teatru „Aici, Moscova” scrisă de Iulia Pospelova și tradusă de Raluca Rădulescu urmărește autobiografia fiicei lui Stalin fără a respecta cronologia evenimentelor, marcând evenimentele esențiale până la moartea tatălui, într-o succesiune haotică de întâmplări, aidoma demersului psihanalitic. Piesa nu este pentru oricine sau poate nu reușește să izbească de pereții umanității pentru a face țăndări portretul unuia dintre cei mai mari criminali ai istoriei. Pentru cine nu are minime cunoștințe de istorie sau literatură, Svetlana nu este decât un copil parentificat în relație de totală supunere față de un tată abuziv.Nimic nou sub soare, nu? Subiectul pare în mare vogă. Numai că istoria se cere a fi cunoscută în toată hidoșenia ei.
Pentru Istoria cea mare, cine este cu adevărat Svetlana? S-a născut in 1926 la Moscova. Era fiica lui Iosef Stalin și a çelei de-a doua soții, Nadejda Alilueva. Mama ei s-a sinucis în 1932, in Kremlin. Un episod care o va marca. Stalin a ordonat arestarea, judecarea execuția mai multor rude, doi unchi ucisi: Stanislav Redens si Alioșa Svanidze. Mulți dintre cei mai buni prieteni au fost deportati, unii au dispărut în Gulag. In copilărie, era atașată de Nikolai Buharin, de fiica acestuia, numită tot Svetlana. Buharin a fost executat în martie 1938. Svetlana Alilueva nu a avut nicio șansă să ducă o viata normală, chiar dacă ți-ar fi dorit (oare chiar și-a dorit?). Eșecul și nefericirea, trădările și despărțirile au fost leit-motivul vieții sale, atât în Kremlinul cotropit de frică, cât și în lumile libere în care a trăit.
Regizoarea Catinca Drăgănescu lasă deoparte adevărul istoric în grozăvia lui, alegând să îi anuleze unicitatea personajului, trimițându-l în magma fiicelor abuzate de părinți tiranici. Poate acesta este minusul spectacolului. Sau poate așa îl percep eu, tributară istoriei ca știință. Relatarea politică este anulată pentru a lăsa culuar liber unei povești despre un copil singuratic, fără afecțiune, care nu înțelege drama timpului său, care speră în iubire și crede în prietenie. Amintirile alcătuiesc un puzzle din care mereu pare a lipsi o piesă, imaginile copilăriei și adolescenței sunt mereu neclare și estompate de voci autoritare.
Personajele masculine interpretate viguros și incisiv de către Alex Călin, Liviu Romanescu, Răzvan Rotaru sunt nu vocile personajului principal(ca în alte montări), ci fantome ale trecutului, inchizitori, anchetatori, tați, scormonitori în suferințe îngropate și cioclii ai durerii încă vii. Cei trec trec de la un rol la altul, reușind să păstreze coerența liniei regizorale ce menține cursivitatea spectacolului în ciuda nenumăratelor întoarceri în timp.
Svetlana Allilueva interpretată de Nicoleta Lefter este fragilă și vulnerabilă. Relaţia tată-fiică se descompune și recompune în amintirile sale înlăcrimate. O postură a corpului umilă și nesigură pare a fi semnul personajului de a-și cere iertare. Nimic din certitudinea de a fi unica persoană pe care tiranul a iubit-o cu adevărat, dimpotrivă, doar nisipuri mișcătoare ale memoriei și ale realității. Nicoleta reușește să te conducă cu gândul la fetița răsfățată care-și admiră tatăl, ferită de neajunsurile din lumea reală între zidurile Kremlinului, la adolescenta dornică de iubire, spre tânăra care presimte întreg eșafodajul existenței sale. Personajul este compus din cantități echilibrate de candoare, opacitate socială, nefericire. Transformarea ei dintr-o păpușă răsfățată a dictaturii înt-o ființă debusolată într-un nestins vagabondaj sufletesc este previzibilă.„Foamea parentală” mistuie și usucă ca o penitență în fașa umanității.
Svetlana este o altă „Fiică a Estului”. Gândul către romanul scris de Clara Usón m-a împresurat incisiv. Ana, fiica generalului Ratko Mladić, pe care ea îl adoră şi îl consideră un adevărat erou al Serbiei, dar care avea să fie repede cunoscut în toată lumea ca „măcelarul din Balcani” spunea „Nimeni nu cunoaște cu adevărat pe nimeni: nici amantul pe iubita lui, nici fratele pe soră, nici fiica pe tatăl său.“
Scenografa Gabi Albu gândește un spațiu de joc în interiorul unei linii de tren circulare( cercul închis și nenumăratele lui trimiteri filozofice) unde se află câteva obiecte (o masă-birou, un dulap ca un sicriu alb întors). O cameră de filmat urmărește live personajele, ale căror chipuri se proiectează pe o plasmă suspendată. Gros-planurile surprind sugestiv privirile personajelor, grimasele, surâsurile, lacrimile, dându-ți senzația unei oglinzi monstruoase. Aparatul de filmat dinamizează acțiunea, potențează dialogul și implicarea spectatorului și aduce un suflu de cine-verite spectacolului. Coregrafa Simona Deaconescu optează pentru mișcări bruște și energice ale personajelor masculine (actorii Alex Călin, Liviu Romanescu, Răzvan Rotaru) care utilizează și un limbaj de gest desprins din codul gestual al surdo-muților
Istoria și sufletul omenesc par a avea nevoie de traduceri în noi limbaje. Conflictele actualizate, interpretarile legate de trecut, perspectivele distorsionate asupra evenimentelor pe care le-am trait, converg în lumi parcă paralele. „Pacea, ne spune BibliaHristos, se face căci ea nu cade din Cer precum ploaia.” La fel se întâmplă cu Adevărul, fie el al Marii Istoriei, fie al celui din noi.
Aici, Moscova
de Iulia Pospelova
Traducere: Raluca Radulescu
Regia: Catinca Drăgănescu
Scenografia: Gabi Albu
Imagine: Carmen Tofeni
Montaj: Bogdan Giurcă
Light design: Alexandru Medveghi/Dragoș Margineanu
Creatie cinematica si mișcare scenica: Simona Deaconescu
Distributie:
Nicoleta Lefter
Alex Calin
Liviu Romanescu
Razvan Rotaru