Suntem ceea ce alegem, ceea ce iubim, dar putem fi uneori și ceea ce lăsăm în urmă.  Părăsindu-l pe celălalt, nu facem decât să fugim de noi înșine, fără să știm că ne purtăm cu noi pe oriunde, într-un joc de-a umbra sau de-a oglinda care nu se mai sfârșește. Tom o vede pe Laura în orice vitrină transparentă de sticlă. Lumea lui  devine o altă menajerie ce o înghite pe cea a Laurei ca într-o relație matematică  cu mulțimi niciodată disjuncte.

 Materialul  autobiografic al piesei „Menajeria de sticlă” își pune amprenta asupra textului  mai mult decât în orice altă scriere a lui Tennessee Williams. Numele real al autorului este Thomas, al mamei sale, Amanda, iar pe sora sa, instabilă psihic, o chema Rose. Premisele The Glass Menagerie s-au aflat într-o nuvelă intitulată „Portretul unei fete în sticlă” și un scenariu de film respins cu același nume. În prima scenă, cocoțat pe o scară de incendiu, cu un aer boem, având în privire și în gesturi ceva de magician,   Tom Wingfield vorbește ca narator. “ Amintirea își permite multe licențe poetice. Ea omite anumite detalii; pe altele le exagerează, în funcție de valoarea emoțională a subiectului pe care îl atinge, asta pentru că amintirea locuiește numai și numai în inimă”.

Amintirile lui Tom despre familia sa ard încă mintea celui ce le evocă. Nimic nu a fost dat uitării. Scenele se derulează în fața noastră lent, ca într-un film existențialist, personajele se conturează din dialoguri, raporturile existente între ele, dar mai ales prin tăceri. O muzică difuză și înmiresmată se aude discret, potențând sentimentul de ireal. Spectatorul  își ține respirația, nu se mișcă, pentru că orice gest sau foșnet al tulbura o lume casantă și translucidă, spiritul și magia scenei se prelungește spre sală, actorii și noi devenind intruși într-o menajerie paradoxal nemărginită.

Scenografia semnată de Ioana Colceag cu asistent scenografie Diana Moțea slujește deschis textului.  Totul este în nuanțe de alb, gri, negru. Piesele de mobilier  din sticlă sau metal par a se sfărâma la o atingere viguroasă. O perdea imensă zdrențuită pe fundal lasă să se vadă fragmente dintr-un oraș fantomatic. Portretul tatalui plecat (un alter ego al dramaturgului) rânjește insolent personajelor încă subjugate de farmecul lui sau de puterea lui de a se desprinde. Undeva, în mijloc, jucăriile Laurei strălucesc într-o vitrină de sticlă, deasupra unui spațiu mic îngrămădit cu viniluri și amintiri. Lumea exterioară este prezentă auditiv. Tinerii de la Barul  Paradise valsează sub magia creată de o minge de sticlă,  o altă versiune a menajeriei Laurei.

Personajele extrem de vulnerabile ale lui Williams sunt conduse de către Liliana Pană și Gelu Colceag  spre actorii potriviți să îmbrace veștminte țesute din emoție, iluzie și adevăr. Despre Tom, interpretat de Alexandru Voicu, mama sa spune „Ești singurul tânăr despre care știu, care ignoră faptul că viitorul devine prezent, prezentul devine trecut, iar trecutul se transformă într-un regret veșnic dacă nu-l planifici!”. Tom seamănă izbitor cu dramaturgul, are zâmbetul său cinic și chinuit, pooartă haine largi, impersonale de parcă ar vrea să se deghizeze în ele. Pendularea între postura de narator și personajul piesei se face firesc, lejer, amintirile sale recurente fiind un liant între celelate personaje și poveștile lor de famile. Tonul replicilor este uniform, în note joase, deznădejdea nu are putere să strige, dar se reflectă în ochi cu o claritate halucinantă. Oricare ar fi viciul lui Tom, iubirea pentru bărbați tineri, alcoolul, drogurile,tot  nu îi poate răpi noblețea spiritului. Alexandru  Voicu captează atenţia datorită felului în care relaționează cu celelalte personaje, le înțelege dramele mute, fără a le putea sugera o linie de supraviețuire. Modul în care ascultă, răspunde,  cum îşi mută privirea dinspre sine către spectatori, zâmbetele discrete sunt lucrate milimetric.

Personaj histrionic și narcisic, Amanda în versiunea Lilianei Pană păstrează un bulgăre de uman care te face să o accepți și să o iubești așa cum e ea: dragostea față de copiii săi, spaima că niciunul nu va apuca acel viitor pe care ea îl pregătea în maniera ei conservatoare și rudimentară. Cu un fizic senzual, apetisant, cu un păr în valuri, actrița abordează între ridicol și tragic momentele de cochetărie feminină în care se întoarce în trecut înconjurată de şaptesprezece adoratori sau acelea când încearcă să îl convingă pe Jim de farmecele sale neadormite. În ciuda acestei superficialități fățișe, actrița controlează atent  tot ceea ce ar putea să îi trădeze vulnerabilitățile. Liliana Pană reușește un personaj tragi-comic puternic, complex şi foarte bine conturat ce se agață de tinerețea ei de mult plecată ca o formă personală de escapism.

Jim O Connor nu se desprinde de tabloul general  al frustrărilor și  al inadecvărilor la realitate.  Jim, fostă glorie a liceului, dansator, cântăreț, sportiv talentat şi primul la toate, conștientizează că a ajuns un simplu funcţionar la depozitul de pantofi. Regizorul arată compasiune  pentru acest personaj. Tudor Istodor creează un Jim ce o întrece pe Laura în iluzii. El își bazează viitorul pe comunicarea  publică și pe industriile de televiziune și radio, toate acestea fiind mijloace perverse  pentru crearea iluziilor și convingerile altora că aceste iluzii sunt adevărate. Evervescența lui  încă tinerească este acoperită  de neputința reală  de a-și atinge visurile. Beția lui iluzorie în cinstea uno fantasmagorice realizări se pitește după o tristețe la fel de profundă ca a Laurei. Actorul reușește să dea glas dramaturgului prin personajul său, în sensul că uneori unicitatea noastră este distrusă de normalitate și de conformism. Tudor coboară adânc în profunzimea personajului, găsindu-i umbrele și luminile. Jim știe că în timp ce toată lumea admiră unicitatea, banalitatea găsește calea supraviețuirii. Știe și îl doare  că este un supraviețuitor.

Laura cea cu ochi albaștri și triști este prizonieră a fantasmelor sale, dar și fata ce înțelege că în afara lor, ea nu își va găsi locul. Laura mi-a părut personajul cel mai puternic. Fizionomia ei nu  trece prin transformări radicale oricâte sentimente ar trăi, chipul ei adună  nuanţe abia perceptibile. Iluzia ei  nu exclude o clipă luciditatea. Așa am perceput eu personajul în interpretarea superbă a Irinei Rădulescu. Temerile ei nu devin speranțe, ci bucurii de o clipă. Sensibilitatea ei  nu este o plagă, ci un mod de viață. Laura Irinei Rădulescu nu se lamentează, nu se victimizează. Are bucuria pe stand by, iar explozia verbală pe mute. Știe că doar așa va rezista, de aceea nu  trăiește în negarea realității ei

Întâlnirea la lumina lumânărilor  dintre Laura și Jim este o scenă în care emoția o ia razna. Niciun moment nu crezi că Laura va trăi marea iubire. Hotarele ei sunt bine trasate, limitele ei sunt bine știute.Dar speri inconștient, așa cum mereu speri că părintele Lorenzo va ajunge la timp sau că Lopahin se va căsători cu Varia. „Timpul este cea mai mare distanță dintre două locuri”spune Tom. Dar care este cea mai mare distanță între doi oameni? Replicile aproape că încurcă, expresiile feței, clipirea ochilor, jocul mâinilor, ezitările devin argumentele unei legături mai puternice decât timpul. Niciunul nu va mai fi la fel după o asemenea noapte în care lumea nu este luminată de fulgere, ci de stele fără nume ce nu se opresc din drum. Alcor și Mona într-o altă variantă pământeană  !

Tom evadează din locul sufocant în care trăia înrolându-se în Marina Comercială. Evadarea sa nu vine la braț cu libertatea, ci mai degrabă cu remușcarea neadormită și cu suferința. „ Trec pe lângă fereastra luminată a unui magazin unde se vinde parfum. Fereastra este umplută cu bucăți de sticlă colorată, sticle minuscule transparente în culori delicate, ca niște bucăți de curcubeu sfărâmat. Apoi dintr-o dată sora mea mă atinge de umăr. Mă întorc și mă uit în ochii ei. O, Laura, Laura, am încercat să te las în urma mea, dar sunt mai credincios decât intenționasem să fiu!” Memoria devine blestem și ofrandă. Tom nu își va găsi vreodată liniștea sau fericirea, dar din durere și căință se întrupează opera sa, vie, căutătoare, o operă  nostalgică, delicată ca un inorog de sticlă și unică precum un trandafir albastru.

Iar noi, noi rămânem cu privirea întoarsă către o salvatoare scară de incendiu.

MENAJERIA DE STICLĂ

Tennessee Williams

Traducerea:Anda Boldur

Coordonatori proiect:Liliana Pană, Gelu Colceag

Scenografia:Ioana Colceag, asistent scenografie:Diana Moțea

Distributie

Laura Wingfield-Irina Rădulescu / Silvana Mihai

Amanda Wingfield-Liliana Pană

Tom Wingfield-Andrei Seușan / Alexandru Voicu

Jim O’ Connor-Tudor Istodor