DILEMA mea nu mai apare în formă tipărită. Aflasem de ieri, dar speram că azi, la chioșcul de ziare, numărul săptămânii în curs să foșnească , totuși, în mâinile mele. Certitudinea că revista mea nu mai apare mi-a creat un disconfort aproape fiziologic, acel strâns de suflet, de parcă mi-am pierdut un prieten. De fapt, chiar l-am pierdut.
O cumpăram joi dimineața, o așezam pe birou și, oricât aș fi avut de lucru, tot trăgeam cu coada ochiului la titluri, citeam rapid rubrica ”Cu ochii în 3,14” , știind ca de restul mă voi ocupa ulterior.
Unde nu a fost DILEMA cu mine? În serile de vineri când week.endul părea lung cât o vacanță, în dimineți de duminică lângă ceașca de cafea, în trenuri, în aeroporturi, în săli de așteptare, în curte la mama, spre disperarea ei că nu scot nasul din paginile revistei, în rezerva de spital unde comentam diverse titluri cu doamnele asistente, în parcuri. Anul acesta m-a însoțit, ce funest sună!, într-o ultimă călătorie în Italia, la început de martie. Nimic nu e întâmplător, nu?
DILEMA era cel mai bun remediu al așteptării. Când trebuia să stau o oră-două, undeva, așteptând , la întrebarea” Nu te plictisesti?” răspundeam invariabil că nu, doar aveam în geantă o DILEMĂ. De fapt, DILEMA anihila orice fel de așteptare metamorfozând-o într-un răgaz al lecturii, un stat la taifas cu alții, dar și cu tine însuți.
DILEMA era unul din subiectele nelipsite din discutiiile cu prietenele mele, așa, de genul că ne regăsim teribil în articolele Adinei Popescu , că dacă Sever Voinescu gândește așa într-o problemă serioasă, înseamnă că așa stau lucrurile.
Ajunsesem să mă simt parte din familia dnei Iaromira Popovici, sa fac listă pentru elefant.ro cu recomandarile de lectură ale lui Marius Chivu. Mă bucuram că Oana Stoica era fan Replika și Unteatru, pentru că și eu eram . Mă gândeam ce norocoși sunt studenții de la Tg Jiu care îl au profesor pe dnul Doru Chirițescu care îmi risipea și lămurea dilemele economice . Mă încânta umorul domnului Valeriu Nicolae, iar acțiunile sale gen”Casa bună” au fost un model când m-am hotărât sa înființez o asociație care acum își derulează micile ei proiecte umanitare. Revedeam Parisul prin ochii domnului Vișniec,
Mă contraziceam în gand cu dna Maria Iordănescu, dar simțeam un strop de mândrie știind că am absolvit același liceu de lângă bulevardul cu castani. Mi se fluidiza rațiunea prin cuvintele dlui Cătălin Ștefănescu, căutam filme piratate după ce il citeam pe Andrei Gorzo sau Victor Morozov. Îmi era permanent dor de fascinanta erudiție a lui Alex Leo Șerban. Aveam în martie bilete la Național, la Matilda și groparii. În aprilie speram să ajung la Fata din casa vagon, pentru că empatizasem deja cu poveștile ivite printre pereții subțiri clădiți de Ana Maria Sandu. George Banu te făcea să crezi că nu poate exista neiubire de teatru.
Lăsam voit, câteodată, DILEMA pe bancă, în parc sau pe scaunul de avion, nu ca să mă descotorosesc de ea, ci pentru a da prilejul de a fi descoperită de alți oameni . A fost subiectul unui proiect la o activitate de master și tare m-am bucurat ca fiecare colegă de grupă a plecat acasă cu un exemplar al revistei. Le-am subliniat, încercuit articole, idei, fetelor mele, colegilor de birou. Le-am împachetat-o în cadourile de Paște sau Crăciun prietenilor mei stabiliți prin Europa, le-am împuiat capul colegilor , prietenilor fetelor mele să citească, să creadă în presa de valoare și să nu mai spună ca doar oamenii bătrâni și nefericiți citesc ziare.
Am furat idei , am pactizat cu gândurile autorilor, am simțit cu fiecare numar citit că pot spera în normalitate, în echilibru, în rațiune și bună cuviință, că pot depăși insuportabilitatea nebunie a ființei umane, că viata, așa cum mi-o doream, nu e mereu în altă parte, ci aproape de noi .
Da, știu, DILEMA va aparea online, autorii vor fi aceiași, cu același spirit . Doar entuziasmul cu care dădeam pagină după pagină, cititul rapid în diagonală ca o promisiune a lecturii viitoare,urmat de rumegatul fiecărui articol, nu vor mai fi.
Da, distopia devenită realitate în această minunata lume nouă m-a distanțat tactil de marea și persistenta bucurie de a răsfoi paginile, de a mi așeza revista pe noptieră, pe pernă, în bagajul de mână, pe bancheta mașinii. Mă simt îndepartată de cuvinte. Și cel puțin în seara asta nu vreau să mă prefac cum că e normal să dispară cuvîntul scris, că se poate și așa, că viitorul lecturii online sună bine. Timpul e prea dens, lumea s-a dezlănțuit prea aproape de noi.
PS Am cumparat toate numerele ramase la chioșc din saptămâna trecută . O sa le dăruiesc de Paște. O altfel de lumină.