Am întâlnit-o prima dată…când Isadora dansa. M-am limitat în a vedea toate spectacolele în care a jucat, pe orice scenă. M-am mulțumit să spun celor apropiați de mine și de teatru ce actriță formidabilă este Oana Ștefănescu de la Odeon. Nu i-am dus niciodată un buchet de flori pe scenă, nici nu am scris despre rolurile ei. Era timp destul. Era sau părea să fie. Acum Elisabet Vogler a întors definitiv capul de la lumea noastră, a glisat în tăcere definitivă. Nu voi mai avea cum să revăd Persona, nu îl voi mai căuta pe depresivul Robinson pe insula lui.
Alunecarea Dincolo a actriței Oana Ștefănescu s-a anunțat în scurte comunicate de presă. Nu a filmat mult, nu a dat multe interviuri, nu a apărut în emisiuni de divertisment, nu a aparținut ”generației de aur”. Mulți, nedrept de mulți se vor întreba, dacă mai există pasiunea pentru întrebări, cine a fost Oana Ștefănescu.
A fost Miss Beltzer, acel personaj impropriu spus secundar din piesa Când Isadora dansa de Martin Sherman, regia Răzvan Mazilu. După acest spectacol nu am plecat nici cu grația Monicăi Petrică, nici cu bădărănia karamazoviană a lui Mihai Smarandache, nici cu tragismul Maiei, ci am luat cu mine în arhiva subiectivă de spectator doar acel monolog al Oanei Ștefănescu, pătrunzător și inubliabil. Miss Beltzer era aproape imaterială în povestea ei plină de bun simț, simplitate, smerenie față de cea pe care o adora. Dorința ei de a-i fi rostit corect numele m-a dus cu mintea la Dobcinski din Revizorul lui Gogol. După acel monolog trăit delicat, onest nu am înțeles de ce sala nu a aplaudat, ci doar a încremenit într-o tăcere vâscoasă, dovadă că totuși a înțeles la ce mare moment de TEATRU am asistat.
A fost inadaptata Femeie cu burqa, în Contra democrației de Esteve Soler, regia Alexandru Dabija, rol în care, printr-un monolog dezarmant de sincer a anulat distanțele între religii și culturi, s-a revoltat împotriva democrației ipocrite, s-a încăpățânat să îți păstreze identitatea, chiar dacă această identitate se confunda cu purtarea permanentă a burqăi .
Am văzut-o pe Oana Ștefănescu îmbrăcând haina dreptății inflexibile deseori, șovăitoare uneori, în rolul Judecătorul Waite, în Brâncuși împotriva Statelor Unite, text și regie Eric Vigner .
Am văzut-o jucând Viola în Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva de Jonas Gardell, un spectacol de Mariana Cămărășan și Alexandra Penciuc, o dramă cu accente psihanalitice în care Oana Ştefănescu este sora care s-a rupt de trecutul înnegurat al familiei, a trăit, a iubit ca o răzbunare împotriva copilăriei sale agonizante.
Am râs mult cu Oana Ștefănescu, minunându-mă la fiecare rol comic (Mamița lui Bubico în C.F.R. – Cometa, Copilul și Cățelul regia Alexandru Dabija, Mirela în Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru) câtă energie împrăștie, ce rezervor de joc ludic are. Și iar într-un top subiectiv al comediilor inspirate și stilizate îmi rămâne „Pyramus & Thisbe 4 You” al lui Alexandru Dabija unde Oana Ștefănescu interpreta cu haz nebun una din femeile unei trupe de amatori care se certau între ele pentru roluri.
În Jurnalul lui Robinson Crusoe, un musical după Insula de Gellu Naum, regia Mihai Mănuțiu, este parte indestructibilă dintr-un colectiv închegat, metamorfozat într-un animal fantastic cu multiple chipuri. Unul dintre cele mai bune realizări ale Odeonului, musicalul nu face deosebirea personaj principal-secundar, dar nici nu răpește individualitatea fiecărui actor, astfel că Oana Ștefănescu este o bunică agresivă explozivă, acaparatoare ochiului, dezlanțuită în mișcări, rostiri, parcă nimic nu îi poate sta în cale.
Am văzut-o apoi într-un alt rol dramatic, Eleanor Forbes Houserîn, în Treapta a noua de Tom Ziegler, regia: Anca Maria Colțeanu, interpretând rolul unei femei alcoolice care a pierdut tot, până și posibilitatea de a cere iertare celor pe care i-a rănit. Oana Ștefănescu își rostește replicile cu discreție când e vorba de propriile suferințe, cu tărie când trebuie să îi trezească pe cei ce pot face greșelile ei.
În Persona, după Ingmar Bergman, regia Radu Nica Elisabet Vogler a Oanei Ștefănescu este puternică în tăcerile ei, tăceri care o protejează, o învăluie într-un con de mister, o fac inaccesibilă și intangibilă. Cuvintele sunt înlocuite de gesturi, mișcări, priviri care explică, dezvăluie, provoacă, irită. Elisabet se urăște pe sine, cu slăbiciuni și vanități, urăște lumea cu pretenții absurde, competitivă și necruțătoare cu eșecurile idolilor ei. Elisabet tace, agonizează, se scufundă în uitarea de sine, a celorlalți. Oana Ștefănescu vorbește încă.
Scriu la prezent despre rolurile Oanei Ștefănescu. Nu pot altfel. Sunt vii. Așa vor rămâne, oricât de fragilă și înșelătoare ar fi memoria teatrului. „Pământul ar trebui să fie proprietatea tuturor…” este o replică din Contra democrației . Sau poate cerul ! Un cer unde actrița Oana Ștefănescu s-a ascuns, uitând chemarea lui Robinson „Rămâi cu mine! Mă ucide spaima aceasta metafizică, nebunia singurătății și a izolării” !