Iubiri! Iubiri găsite după ce ai fugit de ele, pierdute când te-ai apropiat prea mult. Iubiri aprinse precum torțeșe sau stinse și învelite în plapumă de cenușă și disperare. Iubiri fără sfărțit, nesfârșitul având dimensiunea clipei sau cât o clipire extinsă spre infinit. Iubiri grele, povara lor rupându-ți umerii și cocoșându-ți ochii. Iubiri ușoare cât să zbori de mână cu ele în primejdia inconștientă a căderii. Iubiri alerte precum inima în vârtejul unor crize convulsive sau lente ca scurgerea sângelui închegat. Iubiri și oameni neiubiți sau iubiți frenetic. Iubiri trăite, închipuite, ascultate, rostite.
Glasurile celor doi bărbați de pe scenă se preling în măruntaiele și se infiltrează în tot făcându-te să te întrebi când, dacă ai iubit așa, de ce, nu, dacă nu, când, de ce nu ai păstrat, de ce nu te-a luat, ce nu te-a păstrat, mai ai timp, mai încerci?„Camaraderia între un bărbat şi o femeie este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc.”„Nu-ţi dai seama ce copleşitor lucru e să simţi, câteodată, că timpul ţi-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esenţiale la vremea lor şi că ai să te trezeşti într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva.”
Te învăluie citatele scrise odinioară pe caiete cu coperți tocite și te analizezi brusc în tăcere, confruntându-te cu variantele tale de atunci, de acum, de mai târziu. Poveștile se scurg încet, devin previzibile finalurile lor înecate în țărână, din ce în ce mai îndepărtate de o nuntire cu cerul. Muzica(Adrian Nour) se aude difuz, obsedant, are irizări totemice, obsedante. Din când în când melodii dintr-un Berlin depravat și hulpav te zgâlțâie la realitate. Suntem într-un spațiu geometrizat(scenografie Corina Boboc). Îți poți imagina o cabană construită din stâlpi, pereți transparenți, stîrnind impresia că spațiul de joc este atrârnat de univers prin multele fire ce leagă între ele stâlpii, pereții, destinele. Lumina deformează siluete, coboară conștientul în subconștient, are intensități diferite, doar există mai multe realități înconjurătoare
Andrei(Lari Georgescu) te privește în sală zâmbind nervos. Este apăsat de dorința mărturisirii. Se povestește pe el nouă, dar mai ales lui înșiși. Își întrerupe firul narativ pigmetându-l cu propriile interogații, cu revelațiile unor noi adevăruri ivite printre cuvinte. Ochii săi privesc aparent spre noi, de fapt sunt deschiși către un trecut al cărui rost i-a scăpat. Mâinile și mișcarea lor spasmodică îi trădează surescitarea. S-ar opri din poveste, îi face rău, în același timp reamintirea capătă funcția unui pansament steril pe o rană deschisă. Uneori atinge o complicitate amețitoare cu privirea ascultătorului său, Barbu. În Barbu, actorul Richard Bovnoczki atinge din nou marginile efemere ale perfecțiunii prin forța sa imensă de transfigurare scenică. De la precipitări în gestică și expresie corporală până la revoltă, de la resemnare la furie, confuzia interioară și focul din personaj sunt intense, la vedere. Povestea sa are conotații vizuale. Vezi pur și simplu tot ceea ce povestește, un film se derulează și simți nevoia să închizi ochii să auzi un singur glas, să vezi ceea ce vrei tu să vezi.Richard Bovnoczki este elegant, rafinat, are ceva decadent în gesturi, în modulațiile glasului său inconfundabil ce dă fior poetic fiecărei replici
Dramatizarea realizată de Andrei Crăciun și Zsuzsánna Kovács are meritul de a povesti fluent, cinematografic subiectul romanului „̆ ̂ ” de Mircea Eliade, de a-l scutura de livresc și prețiozitate. Și mai are meritul de a transforma tăcerea în cuvânt. În postura de ascultători, cei doi actori păstrează măsura dintre cuvânt, mișcare și tăcere, dezgropând un flion neprețuit de înțelesuri.
Spectacolul pare fără sfârșit, actorii se privesc lung, te privesc, tu încă îi asculți. Te-au îndemnat inconștient să sfidezi echilibru, să nu te mai vrei despicat, să cauți, să cauți încă . Mai este timp. Mai ai timp.
„Dar cel care a cunoscut unirea aceea de neînțeles pentru experiența și mintea omenească, știe că de la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică, autonomă și eternă.”
̆ ̂
de Mircea Eliade
dramatizare de: Andrei Crăciun și Zsuzsánna Kovács
regie: Zsuzsánna Kovács
scenografie: Corina Boboc
asistent scenografie: Iuliana Damir
muzică originală și sound design: Adrian Nour
cu: Lari Giorgescu și Richard Bovnoczki
Un comentariu