„Învingător la puncte…”Cine este învingător la puncte? Cine este făcut knockout? Ea? El? Cuplul? Viitorul? Speranța? Am avut senzația că asist la un meci de box unde în loc de proteze apărătoare protagoniștilor li s-au înfipt colți oțeliți, iar mănușile au fost burdușite cu amărăciuni și răutăți, cu orgolii și resentimente. Un meci care a început în creierii nopții și a ținut până când un arbitru invizibil numit „resemnare” sau „înțelepciune” i-a despărțit pe concurenții ațâțați de un ceas invizibil ce se încăpățânează să arate doar ora cinci dimineața. Până când? Până la următoarea petrecere în haine sclipitoare, până la următoarea noapte cu insomnii. Niciun abandon total, nicio victorie desăvârșită. O oboseală nesfârșită, un efort scăldat în sudoare și în inutilitate. De ce avem nevoie să proiectăm prin alții propriile noastre trăiri? De de nu putem să întindem prosopul alb al toleranței ca fiecare să își șteargă cu câte un colț orgoliul sau capriciile? „Linia solară” în viziunea lui Radu Iacoban pe scena Teatrului Act este o întâlnire între doi oameni, la nivel conştient şi, mai ales, inconştient.
„Linia solară” a fost scrisă de dramaturgul rus Ivan Vîrîpaev și pusă în scenă în premieră de Viktor Ryzhakov, directorul artistic al Centrului Meyerhold la Teatrul Pușkin. Subiectul piesei pare unul banal. Barbara și Werner, care sunt căsătoriți de șapte ani, stau în bucătărie, se ceartă, deși este cinci dimineața. S-au întors de la o petrecere și au revelația că, după șapte ani, căsnicia lor este pe sfîrșite. Curând au plătit împrumutul pentru casa lor, ar trebui să sărbătorească să fie în sfârșit dezlegați de la bancă, să își poată permite în sfârșit să aibă un copil. În timp ce se ceartă, Barbara transmite o amintire când la văzut pe Werner întins pe patul lor, cu trupul tăiat în mijloc de-o răză de soare care pătrunde în cameră. În timp ce privea de sus la corpul lui decubit dorsal, și-a dat seama că ura exact 50% din Werner, în timp ce iubea porțiunea rămasă. Ambii încearcă să treacă linia magică a soarelui sărutându-se cu niște străini imaginari. Doar în acest joc al înstrăinării, detașarea imaginată de propriul sine, par a obține „rezultatul pozitiv” dorit. Pentru Vîrîpaiev, piesa sa este înainte de toate„ o constelație experimentală”, o metaforă a faptului că oamenii și-au pierdut legătura cu ei înșiși și, prin urmare, nu își cunosc propria viață și nevoi și nici nu sunt capabili să fie cu adevărat apropiați de ceilalți.Autorul își iubește personajele, acestea stârnindu-i milă prin zbuciumul și obtuzitatea lor.
Frazele respiră o luciditate crudă. Se simte traducerea textului venită din partea unui profesionist (Raluca Rădulescu). Când îl traduci pe Stanislvaski, se pare că fraza niciunui dramaturg rus nu mai este invincibilă.
Intuim psihologic furia distructivă a ciclului învinuire-retragere ce se construieşte pe baza modalităţilor inadecvate de-a cere îndeplinirea unei nevoi de relaţie, indiferent de specificul acesteia O comunicare deficitară, agresivă, pasiv-agresivă sau submisivă, paradoxală sau nesinceră pare a fi condus în timp la acumularea resentimentelor, a furiei şi la îndepărtarea emoţională în cuplu. Cu cât unul acuză mai mult, cu atât celălalt se retrage mai mult şi cu cât ultimul se distanţează mai accentuat, cu atât primul devine mai dur în acuzații. În ciclul învinuire-retragere unul dintre parteneri nu poate să ceară adecvat satisfacerea nevoilor sale pentru că, în interiorul lui, şi neconştientizat probabil, nu simte că merită aceasta. Partenerul de cuplu al celui care învinuieşte sau ameninţă, pus faţă în faţă cu acest comportament, se simte incomod, neeligibil, agresat şi, prin urmare, se va retrage. Acuzatorul, confruntându-se cu retragerea partenerului, se va simţi şi mai singur şi mai abandonat şi-şi va creşte virulenţa învinuirilor şi ameninţărilor. Astfel că vom avea o reacţie circulară în care fiecare dintre cei doi îi va susţine comportamentul neproductiv al celuilalt
Tudor Prodan se depărtează de scenografiile clasice în care piesa a fost montată, optând pentru un decor conceput din puține elemente, cu valoare de simbol: o podea ca o oglindă spartă, din care fisurile converg răsfirate spre centru, flori din piese de lego, două scaune care au rolul nu doar de a stabili câmpurile de luptă în ring, ci și de a da răgazul fiecărui„concurent”de a se pregăti pentru o nouă rundă. Pe peretele din spate, siluetele celor doi sunt proiectate hiperbolizat și difuz. De undeva din plafon, de o frânghie, pe mijlocul scenei, atârnă un cuțit, în jurul căruia se va da bătălia supremă și care ține sus, foarte sus, starea de pericol în care se ascut tăișurile minților și se pronunță crud acuze și verdicte. Atmosfera sonoră concepută de Aida Sosic îmbină sunete domestice tipice vieții de la bloc cu sonorități ce amplifică alerta din domiciliul conjugal, dând senzația de pândă și izolare sufocantă. Cu un spațiu atât de mic, regiei (Radu Iacoban, din ce în ce mai bun) îi revine rolul să asigure ritmul alert cu o dinamică dată de mișcare într-un perimetru bine limitat. Iluminarea se dezvoltă pentru a evidenția cu adevărat atmosfera zorilor în trepte de clarobscur.
Distribuția spectacolului este briliantul bine șlefuit de regizor. Roluri ofertante, epuizante, roluri ce implică generozitate și interacțiune permnentă cu partenerul sunt încredințate Ilincăi Manolache și lui Ionuț Vișan, actori care au depășit de ceva vreme stadiul de„speranțe”. Interesant este că ei nu oferă publicului două one-man-show-uri paralele, în timp ce împreună pe un fir narativ principal, ci permanent se rostogolesc ca o sferă ciobită, se poticnesc, dar se ridică unul pe celălalt pentru a te scufunda împreună cu ei în labirintul relației pe care au legat-o de-a lungul timpului, labirint în care fiecare dintre noi s-a pierdut într-un moment al vieții.
Ilinca Manolache (Barbara) reușește să construiască un personaj plin de energie, sălbatică, provocatoare, uneori, plină de candoarea tinerei încă având planuri mari în tandemul cu speranța, alteori iritată până aproape de isterizare. „Tu nu simți durerea pe care o simt eu. – Pe mine, acum, mă doare așa cum nu m-a durut niciodată în viața mea […] E mult mai rău decât orice durere, e absoluta neînțelegere a tot și a toate.”Dificilă, dar foarte bine condusă, este partea în care, pe lângă rolul de soție blazată, îl poate juca și pe cel de tânără femeie în dorința de noi aventuri.Actriţa nu se menajează deloc, pune tot la bătaie, arde, fulgeră, tună, lovește, riscă, totul cu un talent izbitor, neforțat, cu orice mișcare, gest, privire, strigăt justificate, în afara oricărei gratuități.
Excelent Ionuț Vișan! Se metamorfosează cu fiecare scenă, trece de la umorul negru la disperare chiar, nuanțează extraordinar relațiile de cuplu. Pe lîngă umorul de replică, de foarte multe ori cinică, există și o viziune cinică asupra vieții. El îndrăznește să iasă din convenționalism, să intre în viață direct, fără mari ambiții, realist de fapt. Werner are un caracter destul de simplu, malițios, ironic spre sarcastic, pe alocuri arogant. Încercarea de a-i ține piept Barbarei,dar mai ales de a o înțelege îl face captivant și adună de partea lui simpatia spectatorilor. „Viața este mai simplă decât o complicăm noi!”pare a striga bărbatul disperat că lungul drum nopții către ziuă se întunecă din ce în ce mai tare. Explodând în monologuri aparent banale în care va reuși o definiție simplificată până la esență a vieții și a căsniciei, Werner obosește primul. Sau este primul care realizează că diferențele vor exista întotdeauna. Refugiul în paradisul voluptuos al ficţiunii pare soluția. Ca să nu fie înghițiți de lupul cel mare și rău, deși este capabil de isterie cel puţin în aceeaşi măsură ca soţia sa, bărbatul, surprinzător, rostește cuvintele magice. Nu cumva prea târziu?
În înțelepciunea musulmană există o pildă conform căreia nici un covor nu trebuie să fie perfect, în fiecare există sau trebuie lăsat un defect, pentru că numai Allah e perfect. Un altfel de a spune că perfecțiunea nu ar trebui căutată și nici nu este reală. M-am gândit la cuvintele Barbarei. „Fă un pas spre mine, treci peste ea, în mama ei de linie solară. Nu te teme, n-o să pățești nimic rău. Doar o să faci un pas peste linia ta solară și o să ajungi pe partea mea. […] treci peste linie și o să fii lângă mine, și atunci o să fim împreună, de aceeași parte.”
Nu, Barbara, nu are rost să treci linia, nici să ceri să fie trecută, nimic nu este perfect, poate doar unicitatea ființei noastre să fie o formă a adevărului absolut. „Și ce va fi cu partea cealaltă, care rămâne în urma mea?! Cea din care plec spre tine, o să rămână absolut singură?” Da, singurătatea este a noastră, ne ține loc de adevăr, singurătatea este și nu trebuie dăruită nimănui. În lungul drum al nopții către ziuă ne ține de cald și de lumină.
LINIA SOLARĂ
- Autor: Ivan Vîrîpaev
- Traducerea: Raluca Rădulescu
Regizor: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Atmosfera sonoră: Aida Šošić
Distribuţie: Ilinca Manolache, Ionuț Vișan