Într-o epocă teatrală dominată de formule narative rapide și vizualuri seducătoare, există artiști care aleg să se îndrepte spre sursele mai adânci ale expresiei, acolo unde teatrul nu este doar poveste, ci și ritual, memorie și mit. Una dintre aceste prezențe căutătoare într-ale lumii, artei și într-ale sinelui este actrița Antonia Cezara Cioază pe care am văzut-o în rolul Ofeliei în spectacolul Hamlet’s Clouds, o montare ce poartă amprenta lui Eugenio Barba și a laboratorului său de la Odin Teatret.
Formată la Școala de teatru de la Cluj, dar stârnită de vocea unui mare creator de teatru, Antonia Cezara Cioază și-a continuat parcursul profesional în Danemarca, noua ei casă. Dialogul care urmează nu este doar despre o tânără actriță. Este despre plecări și regăsiri, despre limbaje dincolo de cuvinte, despre cum te transformă actoria atunci când devine drum inițiatic.
Îți mulțumesc pentru promtitudinea cu care ai spus„DA!” acestui interviu și voi începe cu o banală întrebare legată de alegerile tale. De când ai știut că vei face teatru și cum a fost perioada studenției la Cluj?
Înainte cu un an de a intra la liceu, am întâlnit-o pe doamna Melania Ursu printr-un prieten de familie și i-am mărturisit că visam de când eram mică să fiu actriță. M-a invitat la ea acasă, unde m-a invitat să iau loc pe un fotoliu și mi-a cerut să îi spun o poezie. Am petrecut câteva ore împreună lucrând pe text și umplând multe pagini cu recomandările ei de cărți, filme și spectacole. A fost singura dată când ne-am întâlnit pentru că s-a stins la scurt timp după aceea. Asociez acea întâlnire cu momentul în care am luat decizia de a face teatru. Dar mai important pentru mine decât să mă întreb cum am început, e să mă întreb ce m-a determinat să iau zilnic decizia de a continua să o fac. Iar răspunsul îl găsesc mereu dacă mă întorc cu gândul la ce am învățat în școală de la doamna Miriam Cuibus, în clasa căreia am fost. Dânsa a făcut ca școala să reprezinte o perioadă de referință din viața mea, din care mă pot hrăni chiar și acum când au trecut câțiva ani de când am terminat-o.
Ești foarte tânără(și foarte frumoasă!), în afara teatrului, de ce mai este loc în viața ta?
Vă mulțumesc! Am observat că majoritatea lucrurilor pe care îmi place să le fac în timpul liber se pot aplica în teatru și că, deși încep de multe ori o activitate cu scopul de a mă recrea, ea se poate transforma foarte repede în muncă. În ultimii cinci ani mi-am descoperit pasiunea pentru muzică și petrec multe ore pe zi studiind în acest domeniu. Instrumentul principal pe care îl învăț cu un profesor este vioara, dar lucrez singură și cu alte instrumente precum mandolina, charango, diferite instrumente de percuție, iar în ultimele luni chiar și chitara. Petrec mult timp căutând muzică din diferite zone ale lumii și încercând să o adaptez capacităților mele. La fel fac și cu diferite stiluri de dans. În afară de asta, încerc să petrec cât mai mult timp cu oamenii importanți pentru mine când am posibilitatea.
Care a fost prima întâlnire esențială cu gândirea lui Eugenio Barba? Ți-a schimbat perspectiva asupra teatrului sau asupra ta ca artist?
Aș putea spune mai degrabă că, decât să schimbe ceva în perspectiva mea, gândirea lui Eugenio Barba a stat la temelia felului în care m-am format ca om de teatru. Aveam șaptesprezece ani când am citit prima dată o carte scrisă de el. La vârsta aceea tânjeam, asemenea oricărui tânăr care nu își poate închipui o viață trăită fără a deveni actor, regizor sau dramaturg, după un exemplu viu, un îndrumător în carne și oase capabil să transforme ceva în sufletul spectatorului prin creația sa. Totodată, trăiam cu impresia că toți maeștrii au dispărut, că singurul mod în care aveam acces la voci care să mă ghideze era prin lectură și că toate aceste voci aparțineau unor oameni care au murit. Am fost cuprinsă de un puternic entuziasm când mi-am dat seama că Eugenio trăiește în același timp cu mine și am avut încă de pe atunci intuiția că o posibilă întâlnire cu el ar putea să joace un rol semnificativ în viața mea.
De la întânirea cu Eugen Barba în pagini de carte la cea în viața reală cât s-a scurs și ce s-a întâmplat cu tânăra Antonia în acest timp?
Am ajuns la Odin Teatret după ce am terminat primul an de facultate și ce m-a făcut să mă întorc acolo în repetate rânduri a fost faptul că am observat că tot ceea ce citisem în cărți corespundea realității atât în ceea ce îi privește atât pe actorii de acolo, cât și pe Eugenio. Am participat la activitățile lor timp de doi ani în Danemarca, Italia și Brazilia, iar când mi-am terminat studiile, deși îmi era cunoscut faptul că el nu dorea să primească actori tineri în grup, am hotărât să mă mut în Danemarca și să îi cer să îmi dea voie să îl urmăresc la repetiții. A acceptat cu generozitate și astfel am devenit asistent de regie pentru spectacolul la care lucra atunci. Între timp, Eugenio mi-a oferit posibilitatea de a locui într-un apartament din casa lui. Acest fapt a fost decisiv pentru mine mai târziu, când Odin Teatret și-a pierdut sediul de la Nordisk Teaterlaboratorium și s-a luat decizia de a continua producția de spectacole în ciuda faptului că nu mai aveau un spațiu de lucru. În casa în care locuim există o cameră goală, foarte mică, unde eu și Jakob obișnuiam să lucrăm pe cont propriu. Acolo au început repetițiile la Hamlet’s Clouds, și circumstanțele ne-au permis să fim prezenți la repetiții de la început, ca mai apoi Eugenio să ne invite pe amândoi să fim parte din grup și să ne angajeze ca actori.
Ai plecat din Cluj către Danemarca, nu doar pentru un loc, ci pentru o altă viziune asupra teatrului. Ce a însemnat această tranziție pentru tine? Ce ai păstrat din formarea ta din România și ce ai simțit că trebuia dezvățat sau reaprins în Danemarca?
Viziunea asupra teatrului pe care o abordează școala de la Cluj și mai ales maestra mea, doamna Miriam Cuibus, este foarte apropiată de ceea ce am întâlnit la Odin Teatret. S-ar putea spune că am plecat departe de casă doar pentru a ajunge tot acasă. Consider formarea mea din România a fi foarte prețioasă atât când mă raportez la alte locuri din lume în care se întâmplă să țin cursuri în prezent, cât și la felul în care lucrăm la Odin Teatret. Cât despre ce trebuie dezvățat, nu poate să îmi vină în minte decât felul în care regizorul nostru ne spunea la antrenamente că specializarea noastră trebuie să fie aceea de a nu fi specializați, iar asta cred că era valabil și când studiam în România.
Cu siguranță există o limbă universală a teatrului, a artei în general. Ce eforturi, ce provocări ai întâmpinat în adptarea ta lingvistică în Danemarca?
Odin Teatret e un fel de Turn Babel unde se vorbesc multe limbi și spectacolele se traduc de multe ori în funcție de țara în care jucăm. Știind că îmi doream să lucrez acolo, am început să iau ore de daneză în particular pe când încă locuiam în Cluj. Dar cel mai mult am învățat în perioada în care eram asistent de regie, ascultând actorii care vorbeau doar în daneză, deși regizorul comunica atât la repetiții, cât și în viața de zi cu zi, în norvegiană. Odată ce am început să stăpânesc daneza, el a început să comunice cu mine doar în italiană, fiindcă dorește să o învăț.
Când ai simțit prima dată că ai depășit faza de a fi o tânără actriță de origine română pentru cea de ACTOR ce se poate exprima oriunde, oricui?
Sunt în continuare o tânără actriță de origine română și nu aspir să înlocuiesc această condiție cu un fel de imagine a unui actor universal. Cred că orice actor se poate exprima oriunde și oricui folosindu-se de limbajul său corporal și de prezența scenică.
Hamlet’s Clouds! Spectacolul lui Eugenio Barba a uimit publicul neobișnuit cu estetica sa, la fel cum i-a făcut pe cei cunoscători să se simtă niște privilegiați. Cum ai devenit parte a acestui proiect cu un rol visat de orice actriță, Ofelia?
După ce am participat la repetiții în primele două săptămâni în calitate de asistent, cum obișnuiam deja să fiu de un an, Eugenio ne-a chemat într-o zi pe mine și pe Jakob în camera de la parter, pe care tocmai am menționat-o, și ne-a cerut să îi cântăm ceva la vioară. I-am cântat Concertul pentru două viori în Re minor de Bach, fiindcă era singurul lucru pe care îl știam împreună. Eugenio a spus că sună ca două pisici pe moarte, după care ne-a propus să facem parte din spectacol și ne-a cerut să facem parte din spectacol, care pe atunci era intitulat O istorie a norilor. Ne-a cerut tuturor să găsim poezii, cântece și orice alt fel de materiale pe tema norilor și să facem improvizații folosindu-le. Voia ca eu și Jakob să avem capul acoperit cu un fel de măști mov de Semana Santa și să avem un rol minimal în spectacol. După ce un actor, Tage Larsen, a propus dialogul din Hamlet despre nori, spectacolul a primit noul nume de Hamlet’s Clouds. Între timp, partiturile noastre se îmbogățeau, dar în continuare ni s-a cerut să avem fețele acoperite – de data aceasta cu măști ale lui William Shakespeare. După aproximativ o lună de repetiții, am primit rolurile Ofeliei și al lui Hamlet.
În spectacol sunt inserții muzicale din folclorul românesc, iar Ofelia, într-o scenă de o frumusețe astrală, recită versuri de Nichita Stănescu. Ți se datorează aceste scânteieri de cultură și spiritualitate românescă prinse în spectacol?
Cu toții am avut ocazia să propunem muzică și s-a întâmplat ca toată muzica românească pe care am propus-o eu să fie aleasă de către regizor. Înainte erau chiar mai multe cântece românești, dar Eugenio le-a tăiat împreună cu multe alte materiale. Printre cele care au dispărut se numără și câteva fragmente din cele Șase Dansuri Românești ale lui Bartók. Poezia de Nichita Stănescu se numește Dezîmblânzirea și am propus-o tot eu.
Cu siguranță, toți cei care iubim teatrul, am dori să cobori cu noi în laboratorul de creație și să ne spui ce provocări ți-a adus regia acestui spectacol, cum ai fost condusă spre OFELIA? Ce ai simțit că se cere de la ea?
Cea mai mare provocare a constat în faptul de a fi pe scenă cu un grup de actori care lucrează împreună de foarte mulți ani și au un limbaj comun. Pentru a ne ajuta să ne adaptăm acestui limbaj, Barba a construit un antrenament împreună cu mine și cu Jakob, la care lucram în paralel cu repetițiile și pe care încă îl dezvoltăm și în prezent. L-a numit Imagining with the body mind și l-am folosit ca bază pre-expresivă a ceea ce avea să fie mai târziu compoziția personajului. La repetiții, am pornit de la improvizații care nu aveau neapărat legătură cu personajul, fiindcă regizorul nostru voia să nu fim constrânși de diferite clișee pe care le-am putea accesa imediat când ne gândim la un personaj cum e Ofelia, de exemplu. Am făcut multe improvizații pe teme mai abstracte, precum A sea of dancing pearls, sau primind indicații foarte detaliate, precum cea de a mă trezi într-un loc unde văd mii de mielușei cu care vreau să mă joc și pe care îi chem la mine, de acolo s-a născut mai târziu scena morții Ofeliei în apă, iar gestul mâinilor de a chema se păstrează, fiind făcut de data aceasta către spectatori. Dar am lucrat și luând în considerare personajul de la început în câteva scene, cum ar fi cea a scrisorilor.
Cum ai lucrat relația cu Hamlet? Ați explorat-o ca pe o iubire tragică, i-ați dat inflexiuni de iubire maternă sau ca pe o ciocnire de lumi interioare?
În spectacolul nostru, relația Ofeliei și a lui Hamlet este bazată pe dans. Am folosit mai multe variațiuni de pași dintr-o tradiție de dans braziliană numită Cavallo Marinho ca punct de pornire pentru a ne construi o partitură comună. Cred că prin asta subliniem o latură jucăușă a relației lor, căreia i se adaugă poate o doză de pasiune și tânjire, susținută de cântecele pe care le cântăm împreună. De asemenea, am lucrat păstrând în minte faptul că Ofelia și Hamlet seamănă mult, amândurora le moare tatăl și amândoi ajung la nebunie. Deși există o diferență de statut, marcată pentru mine în spectacol de dialogul în care fiecare vorbește altă limbă, cred că nimeni nu îi înțelege mai bine decât se înțeleg reciproc.
Cum se rescrie sau se reconfigurează nebunia Ofeliei în acest spectacol? Este o formă de iubire, de rezistență sau de metamorfoză?
La începutul scenei în care, pe cele două panouri din scenă, sunt proiectate videoclipuri cu copii care țin arme și cu tați alături de copiii lor învățându-i să țină arma, Julia, în rolul lui William Shakespeare, spune: Hamlet is mad. No, the world is mad. Cred că această replică se aplică și în ceea ce o privește pe Ofelia.
Fiind de origine română, ai simțit că aduci în Ofelia o altă vibrație, poate o altă sensibilitate decât cea a unui actor format într-un context occidental?
Indiferent de țara în care jucăm, Ofelia cântă doine în română. Cred că asta îi dă inevitabil o vibrație proprie culturii noastre.
A existat un moment al repetițiilor în care ți-ai spus:„ Nu pot fi Ofelia”? Dacă da, cum l-ai depășit?
Mi-am dorit să fiu Ofelia încă de când am făcut un studiu de personaj în facultate, dar pe atunci trebuie să recunosc că mă intimida. Totuși, când Eugenio m-a distribuit în acest rol, m-am simțit în siguranță și am îndrăznit să cred că pot să răspund încrederii pe care mi-o acordă prin a avea și eu însămi încredere în mine. Pe lângă asta, Ofelia era ultima mea problemă când mi se cereau lucruri precum să cânt la un instrument, să dansez și să cânt cu vocea, toate în același timp. La genul acesta de cerințe mi-am spus mai degrabă că „nu pot” de câteva ori, dar regula pe care am deprins-o de la regizorul nostru este că imposibilul este doar posibilul care necesită timp. Și asta s-a confirmat de multe ori.
Norii lui Hamlet vor peregrina prin multe lumi, crezi că spectacolul va fi altul, de la o reprezentație la alta, în funcție de contextul cultural în care va fi privit și descifrat?
Am observat că spectatorii reacționează diferit în funcție de țară, dar și în funcție de tipul de teatru la care suntem invitați să jucăm. Până acum, a fost o atmosferă foarte diferită dacă ne raportăm la publicul din Mexic față de cel din China sau dacă vorbim de reacțiile spectatorilor pe care i-am avut la Théâtre du Soleil și ale publicului format în mare parte din critici, la Bienala din Veneția, în raport cu publicul format din prieteni care a venit să ne vadă la Teatret OM, în Danemarca. Interpretările sunt mereu foarte subiective, dar și spectacolul își schimbă constant forma, fiindcă regizorul taie sau adaugă mici elemente aproape la fiecare repetiție.
Hamlet’s Clouds este „Dedicat lui Hamnet și tinerilor fără viitor”. Cum desțelenește acest mesaj o actriță tânără cu viitorul de mână?
Știm că moartea tatălui lui Shakespeare și a fiului său, Hamnet, au avut loc la scurt timp una după cealaltă și că Shakespeare a scris piesa Hamlet în aceeași perioadă. Cred că spectacolul nostru aduce în lumină, printre altele, faptul că cei care au dispărut pot trăi în continuare prin noi și că putem să le onorăm existența dându-i continuitate prin diferite forme, cum ar fi arta. Replica „Mâinile mele […] vor inventa un alt corp pentru corpul tău. Voi descoperi miile de corpuri ale corpului tău” ar putea fi, din această perspectivă, una dintre replicile-cheie ale spectacolului.
Pentru că am rostit cuvântul „viitor”, te întreb cum privești spre el. Tu știi acum ceea ce ești, dar intuiești, gândești, construiești ceea ce vei deveni?
Pentru mine, cuvântul viitor vine, cel puțin în această perioadă din viața mea, la pachet cu cuvântul moștenire. Acționez în prezent ghidată de întrebări precum: Ce pot să fac cu ceea ce am primit de la generația care mă precedă? În ce formă pot să îmi fac datoria de a da mai departe ceea ce am primit? Cum pot să păstrez în viață numele celor care mi-au dăruit ceva atunci când ei nu vor mai fi?
Mulțumesc pentru întâlnire, pentru timp, deschidere, pentru teatru!