Dimineață de aprilie 2024. Sunt pe Isola San Michele, între apă și cer, în laguna venețiană, căutând mormântul lui Serghei Pavlovici Diaghilev, aflat în cimitirul mănăstirii. Îl găsesc relativ repede, este sobru și monumental, recognoscibil după pantofii de balet lăsați de dansatori din întreaga lume într-un gest de recunoștință și continuitate. Îmi amintesc că Diaghilev nu a fost artist în sensul clasic, ci un catalizator, un alchimist al amestecului între dans, muzică, plastică și poezie. Îmi amintesc tumultoasa sa relație cu Nijinski privind trandafirii roșii de la baza monumentului.
Seară de aprilie 2025. Sunt în Sala Majestic a Teatrului Odeon. Sunt, de fapt, oriunde aș vrea să fiu la finalul unui basm despre bătrânețe fără tinerețe și moarte plină de viață. Un dansator, un vrăjitor, un înger sau un demon stă în fața unei movilițe de țărână în care înfige trandafiri albi. Își scoate pantofii de dans care, abia acum, se supun gravitației dincolo de tentația zborului. Rămâne în picioarele goale, călcând nemurirea. Maestru și discipol, prădător și victimă, orice-am spune, plătesc tributul unei „lopeți de țărână”. Aripile s-au frânt. Am rămas noi, închizând cercul, să le spnem povestea.
Și ce poveste a reușit să ne susure în minte și suflet Arcadie Rusu! O poveste despre un vrăjitor cu brațe crengi translucide, unică voce într-o uvertură cu tonalități lacustrice. Ce se întâmplă când geniul arde prea intens și corpul devine singurul limbaj al durerii? Ce se aude când vocea minții cedează, dar mișcarea încă spune adevărul? La Teatrul Odeon, în regia și coregrafia lui Arcadie Rusu, spectacolul „Nijinski • Agonie și Extaz” propune o coborâre poetică în abisurile fragilității umane. Este, în același timp, un ritual și o confesiune, un poem scenic care reconstituie, prin dans și sunet, zbuciumul interior al balerinului legendar Vaslav Nijinski.
Scotocesc prin cronici vechi și aflu că prima dintre galele organizate pentru învăţămîntul coregrafic românesc era dedicată de Răzvan Mazilu lui Vaslav Nijinski (evenimentul avea loc, în 2006, chiar de ziua lui Nijinski), că publicul asculta fragmente din Jurnalul lui Vaslav Nijinski citite de Marcel Iureș. Mai citesc despre venerația lui Răzvan Mazilu față de cel care se declara „clovn al lui Dumnezeu“… Dansatorul, o fiinţă atinsă de „boala“ înșelătoare și aroganța zborului.
Răzvan Mazilu și-a dorit un spectacol despre Nijinski. Așa cum și-a dorit să revină pe scenă după 10 ani, depășindu-și limitele despre care vorbea cu 19 ani în urmă„ Dar peste zece ani, ce veți face?Tot dans! Cred foarte mult în longevitatea dansatorului. Poți să dansezi și la vârste înaintate, există dansatori care fac asta. Atâta timp cât mai ai ceva de spus, e păcat să părăsești scena, numai pentru că nu mai poți să faci zece piruete.”( 2006 https://revistacariere.ro/leadership/oameni-care-ne-inspira/razvan-mazilu-natural-born-dancer/)„Pentru mine, spectacolul e mai mult decât o revenire pe scenă, în lumina reflectoarelor. Să dansez la 51 de ani este o aventură, o experiență de viață, un mare pariu, un labirint de emoții”.(Răzvan Mazilu, 2025)
Dorința sa a întâlnit dorința și nebunia unui coregraf și regizor cu o voce artistică inconfundabil, Arcadie Rusu, cunoscut pentru capacitatea de a transforma dansul în discurs teatral. Format în dans contemporan și regie, Rusu a colaborat cu instituții importante (UNATC, Centrul Național al Dansului, Teatrul Mic, Teatrul Național București) și este unul dintre creatorii care sparg granițele convenționale între formele performative. În „Agonie și Extaz”, semnează nu doar regia și coregrafia, ci și light design-ul, construind o lume senzorială care trece de la vis la coșmar. Arcadie Rusu reușește să coaguleze alături de actorii dansatori echipa de la Linotip (Alexandra Zavelea: asistent coregraf, Yasmin Asan: scenografie, costume și videoproiecții și Alexandru Suciu: muzică și sound design). Alexandru Suciu, responsabil pentru sound design și compoziția muzicală, reușește să creeze o coloană sonoră hipnotică. Muzica este o membrană care pulsează odată cu mișcările. În unele momente, sunetul se frânge, se rupe sau devine un ecou distorsionat al gândurilor. Fragmente din „După-amiaza unui faun” și din alte partituri clasice sunt deconstruite și rearanjate pentru a reda starea de transă. Scenografia(Yasmin Asan) mizează pe efectul oglinzilor și pe perdeaua de videoproiecții cu striații apocaliptice, la care se adaugă tehnici ale teatrului de umbre. Lumina sub controlul aceluiași Arcadie Rusu este în sine un personaj. Joacă rolul memoriei, al umbrelor interioare. Fiecare fascicul luminează nu doar spațiul,ci și interiorul personajului. În momentele de alienare, corpul dispare în penumbre tăioase, iar în extaz, devine aproape divin.
Alături de protagonist, Meda Victor, Vlad Bîrzanu, Vlad Crudu și Niko Becker susțin narativul într-un balans perfect între dans, actorie și prezență fantomatică. Ei reprezintă vocile și gândurile lui Nijinski. Poartă haine lejere ca aripile unor lebede negre. Par întrupări ale focului, apei, aerului, pământului. Nu îți poți închipui că sunt doar actori, nu dansatori profesioniști. Cu mișcări ritualice, trec microfonul de la unul la celălalt recitând fragmente din Jurnal, tradus special de regizor. „Eu pot să te iubesc pe tine. Eu te iubesc mereu. Eu te vreau pe tine, eu sunt Dumnezeu”. Nu știm cui se declară această iubire, iubitului, soției, Divinității sau chiar lui însuși„Eu sunt Dumnezeu în mișcare.” Deși dansul este vehiculul principal, textul nu lipsește. Pe fundal sau rostit frontal, fragmentele din jurnalul lui Nijinski devin incantații, afirmații divine, fraze de o forță tulburătoare: chei de lectură, nu doar ale spectacolului, ci ale întregii existențe artistice a personajului.
Centrul gravitațional al spectacolului este Răzvan Mazilu, interpret al unui Nijinski sfâșiat între amintirea gloriei și căderea în nebunie. Fiecare mișcare e o spovedanie. Nu e vorba de mimare, ci de întrupare: Mazilu nu joacă un personaj, ci devine starea, spiritul, sângele acestui Nijinski disperat de iubire și dorința de înțelegere:„„Eu sunt Nijinski. Eu sunt un om simplu. Eu am obiceiuri mizerabile, dar vreau să le îndrept. Eu vreau ca oamenii să îmi arate unde greșesc, căci vreau să-și facă griji pentru mine. Eu îmi voi face griji pentru alții, dar și pentru mine își vor face griji toți. Eu vreau o grijă din dragoste, nu din răutate. Eu nu vreau favoruri. Eu nu sunt iertare. Eu sunt iubire. Eu vreau să vorbesc despre iubire. Eu voi vorbi despre iubire.”
Această goană după iubire se traduce coregrafic în episoade bine delimitate, fiecare marcând o treaptă a coborârii: de la gloria scenei la prăbușirea în sanatoriul în care Nijinski a fost internat pe viață, de la puterea demiurgică la zdrobirea oricărei speranțe și putințe. Aceste episoade sunt marcate prin schimbări de ritm, culoare, sunet și stare corporală. Momentele de transfigurare sunt urmate de blocaje, de repetiții obsesive, de încetiniri bruște.Ultima secvență este o imagine liturgică. Fără gesturi spectaculoase, fără explozie finală. Doar un corp obosit, într-o lumină difuză, învăluit de o tăcere gravă. Un vis sfâșiat, o splendidă și catastrofală cădere. Un spasm, o zbatere, sfârșit.
În fața mormântului lui Diaghilev, am simțit cum cerul și marea înfrâng țărâna, cu arta drept aliat. „Natura e viață, iar viața e natură” Undeva, într-un colț de lume, oamenii continuau să danseze și să își dăruiască trandafiri roșii. În fața moviliței de țărână peste care străluceau trandafirii albi sfârșitul s-a dizolvat într-o mare de întrebări. Cui aparține, de fapt, trupul artistului? Cine să și-l revendice? Asprimea țărânei sau infinitul cerului? „Eu iubesc natura. Eu știu ce e natura. Eu înțeleg natura, căci o simt. Natura mă simte pe mine. Natura e Dumnezeu, eu sunt natura. Natura mea e vie. Eu sunt viu.”. Dansul e viu.
Teatrul Odeon, Sala Majestic, 2025
Coregrafie, concept, light design: Arcadie Rusu
Scenografie, costume, videoproiecții: Yasmin Asan
Muzica, sound design: Alexandru Suciu
Asistent coregraf: Alexandra Zavelea
Cu: Răzvan Mazilu în rolul Vaslav Nijinski și Meda Victor, Vlad Bîrzanu, Niko Becker, Vlad Crudu