Există povești care nu se deapănă cu glas tare, ci se respiră, în tăcerea dintre cuvinte, în golul unei priviri, în spațiile goale dintre gesturi. „Airswinming”, piesa de debut semnată de Charlotte Jones (1997) este una dintre aceste povești rare: o confesiune scenică despre fragilitatea și rezistența umane, spusă cu o sinceritate tăioasă și o sensibilitate greu de uitat. În acest univers teatral suspendat între vis și realitate, aerul capătă valoarea unei metafore totale: e viață, e iubire, e memorie, e absență, e amintire. Charlotte Jones are ca sursă o realitate nu foarte îndepărtată. Spitalul de psihiatrie „Sfânta Dymphna” în care se desfășoară acțiunea s-a numit în realitate Spitalul „Sfânta Ecaterina” din Dorcester, Marea Britanie și a funcționat din 1928 până în 2013, iar Spălătoriile „Maria Magdalena” au fost instituții asemănătoare spitalului. Personajul Persephona Baker se inspiră din cazul Lucy Baker, internată de către familia sa în Spitalul „Sfânta Ecaterina” la 23 de ani, în conformitate cu Legea Deficienței Mintale din 1913(a născut un copil nelegitim, deci a încălcat „codul moral”). Personajul Dora Kitson se inspiră din cazul Annie Kitson care, a fost internată la începutul anilor 1920 în aceeași instituție pentru că a dorit să trăiască ca un bărbat. Personajele principale, Persephona și Dora, sunt victime ale unei epoci în care anticonformismul, naivitatea sau simpla nerespectare a convențiilor feminine puteau atrage stigmatul bolii mintale. Pornind de la acest text, regizoarea Leta Popescu construiește un al doilea plan al spectacolului, integrat inteligent primului, acela de a reaminti(sau aminti) publicului figuri de femei celebre deschizătoare de drumuri, momente din istoria feminismului, istorii vechi și recente având în prim plan femei luptătoare. Atmosfera este marcată de tensiune subtilă, care se construiește din gravitatea și sensibilitatea unor momente, din priviri neliniștite și tăceri încărcate de semnificații. Prin această documentare, spectacolul devine un act de recuperare a memoriei multor femei marginalizate de istorie și de propriii semeni.
Este „AER” o piesă cu trimiteri religioase, mai ales prin invocarea figurilor de sfinte ca mod de evadare și transfigurare? Sfânta Dymphna a devenit cunoscută drept patroana a nebuniei și a victimelor incestului. Sfânta Ecaterina de Alexandria a convertit sute de oameni la creștinism și a fost martirizată declarând că mirele ei unic va fi Iisus Hristos.Maria Magdalena este un simbol al căinței, devenind din femeie ușoară propovăduitoare a credinței creștine. Persephona, în special, găsește în aceste figuri o cale de a da sens suferinței. Cu toate acestea, piesa nu este religioasă în sens dogmatic, ci mai degrabă sau explorare laică a credinței ca formă de supraviețuire psihologică. Sfintele devin arhetipuri feminine ale suferinței, curajului și transcendenței. ”Doamne Dumnezeule! Doamne Doamnelor! Sfânta Dymphna, Sfânta Magdalena, Sfânta Ecaterina, ajutați-mă, vă rog! Mi-a fost așa de frică!!! (…)
Foarte bună scenografia realizată de către Bogdan Spătaru. Spațiul scenei este împărțit de un perete glisant transparent. În spatele luir pătrundem într-un adevărat laborator unde două cercetătoare (Roxana Piticari și Liliana Oprea) lucrează la mese pe care se află fișe, radiografii, microscop, reviste, eprubete, aparatură tehnică. Plasată în dreaptă a scenei spre spectatori), Roxana Piticari deschide din când în când un dosar din care citește cu glas tandru, renunțând la tonul protocolar de documentar. Peretele transparent și cel care constituie spatele scenei au rolul de a prelua proiecțiile de fotografii, extrase documente, înscrieri, colaje ce susțin latura documentară a spectaolului, latură căreia nu îi lipsesc tonalitățile ludice(colaj video: Irina Caraulă (Alaska). Protagonistele evoluează pe o suprafață mică, de formă dreptunghiulară pe care ajung scurgându-se pe sub peretele transparent. Doar în două momente vor părăsi această arcă a suferinței și a izolării.
Inserțiile muzicale, mai ales din interpretările lui Doris Day sunt în consens cu delicatețea și oniricul sugerate de tabloul sonor al spectacolului (sound design: Andrei Raicu). Un cerc de lumină caldă înonjoară permanent chipurile și tupurilor protagonistelor. Avansecena devine o baie de lumină, o oază de libertate, în timp ce dincolo, în lumea experiențelor umane, unde ființele sunt reduse la stadiu de animale captive, totul este în penumbră (lighting designul: Vlad Lăzărescu). Regizoarea Leta Popescu insistă și subliniază pe simbolul Doris Day, un alter-ego salvator, o proiecție a optimismului fals, dar necesar. Prin cântecele și imaginea actriței, personajele creează un refugiu, o femeie etern zâmbitoare, domesticită și controlabilă, spre deosebire de ele. Dorința lor de a o imita pe Doris Day devine o formă de rezistență absurdă, o transgresiune comică și tragică în același timp. Ea simbolizează idealul feminin impus și imposibil, dar și potențialul de reinvenție.
Multora ne-a fost dor de actrițele iconice din Trupa fără nume a lui Victor Ioan Frunză, Corina Moise și Nicoleta Hâncu. Să le vezi din nou în același spectacol în roluri principale este o mare șansă. Actrițele stăpânesc ambii poli ai spectacolului: umorul absurd și tăcerea în care își clădesc singuratatea personajelor.
În Dora, Corina Moise este un ghem de vitalitate explozivă cu ochiuri de fragilitate. Tonul ei e neprotocolar, colocvial, adesea vulgar. Are izbucniri stridente, agresive sau jucăușe. Folosește expresii nonconformiste, cu ritm alert, învolburat. În spatele acestei cascade sonore, transpar frici și nesiguranțe prin pauze ușor forțate, ezitante, tremururi abia sesizabile în voce care trădează o traumă nerostită. Obsesia Dorei/Dorph pentru femeile puternice din istorie, militante, activiste, ale căror date și realizări sunt evocate des sunt o reflexie a unui sine autentic bine camuflat.
Dora este impulsivă și aparent superficială, iar interpretarea glumelor include un substrat de evitare a durerii. Râsul ei gros este și apărare, și libertate. În dialogul cu Persephona, domină la început, dar în a doua parte, demonstrează disperarea unei dependențe afective. În scenele de criză însă, corpul i se prăbușește brusc, ca un balon spart, tremură, se adună în sine, se încovoaie pe podea. Discrepanța între optimismul nesusținut de realitate și aceste căderi dau cheia tragediei personajului.
Nicoleta Hâncu în Persephona/Porph, în primele scene, pare un personaj de portelan, aproape fără gesturi spontane. Pe măsură ce relația cu Dora evoluează, gesturile se fluidizează. La început, tonul ei este defensiv, cu pauze calculate. Treptat, vocea i se încălzește, devine mai umană, mai flexibilă, mai emoțională. În momentele de catharsis, tonul poate deveni chiar patetic, un strigăt reținut prea mult. Actrița joacă o strategie a reținerii, nu permite să arăți tot ce simți. Se simte o tensiune internă constantă, într-o ființă care se teme să fie văzută. Fiecare replică e o formă de autoapărare. Relația cu Dora o înmoaie, o învață limbajul intimității. În dialogurile finale emană o afecțiune matură, ca o mamă care învață mai târziu să-și iubească copilul pierdut. Sfâșietor redat momentul disperării unei femei căreia i se ia copilul după ce a fost păcălită de un bărbat mai în vârstă și internată într-o instituție de către tatăl ei
Trecerile fără întreruperi de la munca de corvoadă la interpretări cochete ale melodiilor lui Doris Day contrastează cu universul claustrofob. Împreună, Dora și Porph, construiesc o lume paralelă, o buclă temporală absurdă și tandră(excelentă ideea scenografică a marcării în buclă a timpului). Relația lor este o codependență, ele devin oglinda și ancora una alteia, într-un spațiu lipsit de martori. La început, cicălitoarea Dora trebuie să o încurajeze pe Porph cea vulnerabilă. Pe măsură ce anii trec, însă, Dora începe să dispere, iar Porph trebuie să o consoleze și să o susțină
Coregrafia realizată lui Mihai Mihalcea îndreaptă spectacolul în anumite momente în zona de performance. În momentele de criză (căderi psihice, certuri, revelații), mișcarile devin bruște, rupte, greu controlabile, ca niște spirale ale minții ce se dezintegrează. Corpurile râmân conectate, anticipând fiecare gest al celuilalt.„Acum hai să nu luăm lecția de înot. O să inotăm în AER…”.Superb înotul prin aer al celor două actrițe, momentul de maximă intensitate pe care l-aș fi vrut curgând liber, fără nicio altă completare documentară. Nicoleta Hâncu și Corina Moise sunt într-o simbioză afectivă și corporală. Fiecare gest cere o reacție emoțională, nu doar fizică. Lacrima și zâmbetul coexistă. Nu mai există greutate, nici pereți. La fel dansul lor! Din când în când, se prind de umeri, se rotesc ca două planete apropiate.Tranziția de la inhibiție la extaz este lentă, dar ireversibilă. Nu e un dans în sens strict, ci un act ritualic de reumanizare, de dobândire a demnității pierdute. E un zbor deasupra unui lumi ca un cuib cu gratii de toate soiurile. Este singurul moment în care nu mai mimează doar viața, ci o trăiesc cu adevărat, chiar dacă doar pentru câteva minute.
Mesajul spectacolului este unul profund actual, într-o lume în care normele de gen, sexualitate și comportament încă pot atrage sancțiuni sociale. Reprezintă o metaforă a oricărui om marginalizat pentru că nu se conformează, fie el femeie, queer, neurodivergent sau non-binar. Actualitatea piesei vine și din reflecția asupra sănătății mintale și a felului în care instituțiile pot deveni instrumente de opresiune în loc de îngrijire. Leta Popescu optează pentru un final deschis cu trimiteri concrete la evenimentele politice și militare ale lumii noastre. Predica ideologică se alătură poveștii bazate pe experiențe sensibile, dureroase și revoltătoare. Se ridică veherment cartonașul roșu împotriva absurdități normelor patriarhale și se demonstrează cum solidaritatea feminină, chiar și în forme imperfecte și restrânse, poate deveni un act radical. Într-o epocă a reconectării cu vocile istorice ale femeilor, piesa devine un strigăt poetic împotriva uitării și o pledoarie pentru libertate.
Luminile se sting lent, în timp ce vocile celor două prietene rămân în întuneric, cântând, în mintea noastră. Cu ochii minții vedem ultimul gest, o mână întinsă în sus, încercând să atingă ceva de dincolo, poate cerul, poate libertatea, poate viitorul.
AER
Teatrul Metropolis
după „Airswimming” de Charlotte Jones, cu texte documentare de Roxana Piticari și Liliana Oprea,
Regia: Leta Popescu;
Sscenografie: Bogdan Spătaru;
Coregrafie: Mihai Mihalcea;
Colaj video: Irina Caraulă (Alaska);
Lighting design: Vlad Lăzărescu;
Sound design: Andrei Raicu;
Asistență regie: Nora Zamfir
Distribuția: Corina Moise (Dora) și Nicoleta Hâncu (Persefona), Roxana Piticari și Liliana Oprea (Cercetătoare);