SPUNE CEVA, FRATE!
Nu te supăra, frate! Chiar dacă nu te-am văzut de atâta timp, timp pentru care ar fi atâtea de spus, cât să ți se pară că, de fapt, nimic de spus nu mai este. Nu te supăra, frate! Da, știu, iubirea pentru noi lustruită cu mâneca capotului mamei într-un tablou vechi nu a fost niciodată cântărită cu aceeași balanță. Nu te supăra, frate! Deși nu ți-am înțeles rătăcirile, clocotul, setea, arșița din mintea și din sufletul tău. Nu te supăra, frate! Pentru că am crezut în iubire și alinare, în tămăduire și iertare. Nu te supăra, frate! Am făcut ceea ce am crezut, fără să țin cont de răni și de trădare. Nu te supăra, frate și spune ceva!
Premiera spectacolului „Spune ceva, frate!”, de Ion Sapdaru a avut loc în data de 12 martie 2021 la Uzina cu Teatru(Teatrul Național Iași), fiind descris de autor și regizor ca un spectacol despre „întoarcerea fiilor risipitori, o dramă a întârzierilor în viață”.
Minuțioasă, elaborată, tandră, mustind de aduceri aminte, cu suflet palpabil și voce proprie, așa am perceput scenografia lui Cătălin Târziu. O casă, CASA sau ACASĂ. Dacă nu a noastră sau a părinților noștri, cu siguranță a bunicilor sau a unei rude mai îndepărtate din provincie. La intrarea în sala de teatru, te afli deja în acest„acasă”și începi să mângâi cu ochii reprimându-ți impulsul de a întinde mâinile spre a simți în palme tablourile de familie, șervețelele albe de etamină cusute în motiv floral, ibricele, plita caldă, televizorul uriaș, icoanele, podul șubred, discurile de vinil, calendarul bisericesc, masa șchioapă, covorul ros. Le-am avut pe toate prin jur, le-am adulmecat mirosul de timp stătut și pierdut. Doar cele două valize sfidează obraznic cuvioșenia locului. De unde vin și încotro se duc? Pline cu neîmpliniri, grele precum tăcerile, uzate ca forța de a o lua de la capăt, cele două bagaje se agață de trupurile celor doi fii rătăcitori legându-i cu noduri groase de o copilărie niciodată pierdută. Da, eu am simțit piesa lui Ion Sapdaru nu doar ca o parabolă biblică cu jidovi rătăcitori, cu frați originari ce se sfâșie de la începutul începuturilor, ci mai degrabă ca pe un omagiu adus copilăriei . Cu atât mai mult cu cât în narațiunea propriu-zisă sunt introduse flash-back-uri cu o mamă soră geamănă cu Smaranda lui Creanga, gata de orice efort, compromis, sacrificiu ca feciorilor săi să le fie bine. Într-un univers sonor senin și duios, graiul moldovenesc apăsat și mucalit al Annei Marie Chertic te scutură și te coboară din visare într-un autentic decor fragil al propriei copilării în care unii ne-am jucat cu umbrele mâinilor pe pereți desenând animale stilizate și jucăușe.
Impecabil tandemul actoricesc Dumitru Năstrușnicu, Doru Aftanasiu! Dans, luptă, îmbrățișare, confruntare, duet, senzația de tot reîntregit, de fragmente ce se caută a se reîntregi. Voce și tăcere, minciună și adevăr, rugă și vinovăție, nimic din ce este omenesc nu le scapă, fiecare cu mijloacele lui de expresie, ambii cu știința și harul autenticității și al arderii pe rugul incandescent al personajului său. Spectacolul dovedește punerea în practică a viziunii unui regizor creator de teatru care mizează pe actori folosindu-i nu doar ca simpli interpreţi, ci ca simboluri ale autenticului, ale adevărului de viaţă, ale firescului Dumitru Năstrușnicu este personajul vorbelor rostite în șuvoi, pentru a echilibra parcă muțenia celuilalt personaj. Vivace, într-o permanentă cautare a celei mai bune forme de comunicare, converteşte prin umor sentimentul responsabilității în povești nostalgice, de parcă refugiul în timp l-ar adăposti de un „mâine”fără viitor, sterp și gol de viață. În scena finală aproape de graniţa cu telenovela atinge un firesc năucitor, întinzând mâini nevăzute spre iertare și compasiune.
Se spune că în arta actorului se operează cu două elemente concrete de control: dacă înţeleg şi dacă cred. Pe Doru Aftanasiu îl înțelegi și îl crezi. Să joci rolul unui bolnav de AVC care se mișcă cu mare dificultate, pierde funcția de bază a limbajului, rămânându-i numai posibilitatea de a rosti niște sunete neinteligibile este piatră de încercare pentru orice actor. Atent la fiecare detaliu de gest, de privire, de mişcare, de sunet, dnul Doru Aftanasiu reușește să ne vorbească în limba bolii și a disperării transmițându-ne mesaje înecate în regrete și tristețe. Niciun strop de teatralitate, nimic cerșit publicului, actorie cristal. Mă întrebam în timp ce îi urmăream jocul, drumul către personaj, cu ce este mai prejos acest rol față de unul interpretat de un uriaș actor recunoscut de o țară întreagă, pentru care se formează cozi la casa de bilete? De unde începe și cum se construiește celebritatea?
Inevitabil duci cu tine în buzunar nerosturile prezentului tău printr-un discurs de neuitat: «Eu sunt la vârsta la care unele lucruri nu mai are rost să le fac. N-are rost să mai învăț o limbă, n-are rost să mai încerc o nouă iubire, n-are rost să mai conving pe cineva să facă ceva, n-are rost, n-are rost…. Sunt disperat… ». Disperați sau doar resemnați, convinși sau revoltați, fugind de oglinzi și fardați cu pudra speranțelor hilare, mulți ne-am pierdut din rosturi. Cu valize pline de nimicuri, cu minți sufocate de drumuri întortocheate ne dezechilibrează orice tentativă de a alege. Cărui rost ne mai închinăm? Nu știm, nu vrem să aflăm, nu suntem în stare să îl atingem„O, fir-ar al dracu’ acest n-are rost”.
Spune ceva, frate!
Autor: Ion Sapdaru
Regie, coloana sonoră: Ion Sapdaru
Scenografie: Cătălin Târziu
Asistent regie: Francisc Bucur
Distribuție:
Dumitru Nastrușnicu
Doru Aftanasiu
Anne Marie Chertic
0 comentarii