Femei, drumuri, alegeri, întâlniri, dureri, desprinderi, căutări! Felii de viață tăiate egal din dospitul bol al existenței și servite spectatorilor cu tandrețe, știind că dăruind vei dobândi. Povești simple compuse din fragmente ce s-ar regăsi în drumul fiecăreia dintre noi dacă am avea curajul introspecției. Un excelent demers terapeutic cu efecte pe termen lung care dezvăluie vulnerabilități, dar le găsește pansamente fine cu umor, empatie, împăcare.
Am avut norocul să o cunosc personal pe doamna Antoaneta Zaharia, actriță a Teatrului Odeon, și să înțeleg că, dincolo de un joc actoricesc nestăvilit se află ceva mult mai subtil decât talentul. Doamna Zaharia locuiește dintordeauna într-o lume a cuvintelor. Ele îi sunt prieteni vechi. Gândurile, mâinile, cuvintele sunt Sfânta treime a existenței sale care o călău zește mereu spre locul unde vrea să ajungă. Scriind și regizând piesa „Ciao, bella! Dorește și reușește să atingă corzile sufletului, să producă vibrații simple și duioase, fără patetism lacrimogen sau activism pionieresc, fără revolte inutile, doar prin punctarea unor adevăruri, prin sublinierea unor diferențe și inegalități de care suntem conștienți, dar pe care nu le rostim.
Spectacolului „Ciao, bella” s-a jucat în premieră la Godot Cafe Teatru din Bucureşti cu actriţele Ioana Flora, Cătălina Mustaţă şi Clara Flores Aguilera. În premiera de la Teatrul„Toma Caragiu”din Ploiești regizoarea Antoaneta Zaharia optează pentru menținerea doamnei Clara Flores în distribuție alături de Ioana Farcaș și tânăra(la debut într-un rol principal) Miruna Lazăr. Este o distribuție inspirată, curajoasă, cu trei actrițe diferite ca vârstă, experiență, temperament, dar care conturează un tablou complex al femininului într-o permanentă căutare de frumusețe și echilibru.
Trei scaune, trei valize, trei monologuri, ce se întrerup și se leagă uneori în dialog, trei femei. De unde vin? Unde se duc? O argentiniancă refugiată în România (Clara Flores Aguilera) este nevoită să fie „fursecăreasă” pentru a fi, din când în când actriţă, jucând teatru „la subsol”. Ioana Farcaș (rol Moni) trăiește frustrările unei actrițe cu oarecare notorietate, dar care ține greu echilibrul între dorul firesc pentru libertatea necesară derulării traseului profesinal și încorsetările ce vin la pachet cu statutul de mamă și soție. Personajul Mirunei Lazăr (Petra) părăsește țara. Secătuită de o iubire toxică, cu un parcurs profesional fără succes, cea pe care o fluieră carabinierii la ei acasă, „Ciao, bella”, renunță la actorie, se stabilește în Italia, făcând compromis după compromis pe toate palierele existenței.
Miruna Lazăr este la debut. Angajată de curând a teatrului din Ploiești la Secția Păpuși, Miruna este un om solar, inteligent, sensibil, care, dacă își va dedica cu totul trupul, timpul, gândul teatrului, cu siguranță se va impune în lumea exigentă a scenei. Dacă primul monolog în care facem cunoștință cu frumoasa româncă ce atrage privirea bărbaților italieni este concepută într-un ton mult prea exploziv, cu cât povestea ei curge, cu atât jocul actriței se îmblânzește, se rafinează, reușindu-i scene de o emoție profundă. Ajutată de un timbru vocal grav, ușor recognoscibil, jucându-se cu gamă de nuanțe în care-și descrie trăirile, improvizând inspirat, feminin, fără nicio umbră de vulgaritate, tânăra actriță imprimă piesei o poezie amară. Când își reamintește episoade din marea sa iubirea neîmpărtășită, când îi simți dorul de casă și durerea compromisului de a nu mai juca teatru, dar mai ales în scenele în care vorbește despre dragostea pentru lupi (superbă metaforă a însingurării), Miruna eliberează spre noi sufletul ostatic al personajului spre a-l înțelege și a-l înveli în iubirea noastră.
Ioana Farcaș are vârsta personajului său. Povestea Monicăi, cu trimiteri la biografia regizoarei, este cea a unei femei care, aparent, este împlinită pe toate planurile. Are familie, are casă, profesează în domeniu. Și totuși de unde atâta sarcasm, atâta vinovăție refulând în cele mai nepotrivite momente, de unde atâta singurătate? Ioana își duce de mână personajul, credibil și sigur pe drumul sinuos al unei existențe defazate și aduce pe scenă cu lejeritate întrebările și răspunsurile oricărei femei de succes care se simte vinovată de libertatea ei interioară, nesupusă și neamorțită de rutina casnică. Rolul permite dezvăluirea unei personalități conştiente, un mix de autentic şi fals, cu trăsăturile pe care le-a respins din contactul cu propria conștiință, cu sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri. Întrebarea esențială care o frământă pe Moni este; „ O mamă bună poate să fie în război cu feminitatea sa?”. Zâmbitoare, întristată, vulcanică, dezlănțuită, deprimată sau încrezătoare, actrița Ioana Farcaș închizând poarta datoriei şi vinovăţiei personajului său, deschizând-o pe cea a regăsirii de sine.
Clara Flores este actrița propriei vieți. Experiența prigoanei din țara de baștină, emigrarea, imposibila adaptare, neintegrarea, durerea amintirilor, toate trăite în realitate de actriță sunt transpuse scenic într-un joc exploziv, arzător, cu sufletul pe masă. Adresarea directă publicului pare o încercare disperată de a fi validată emoţional, pentru clarificarea sentimentelor, trăirilor emoţionale confuze, pentru a se adapta mai adecvat. Cu o exprimare de sine spontană, liberă, conștientă, fluidă, povestea traumei dislocării nu are în ea nimic morbid, dimpotrivă este un imn puterii de a rezista și de a ieși la suprafață.
Matei Vişniec spunea undeva „Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea”. Cu valizele după ele, cu poveri mult mai grele decât cele câteva haine și parfumuri, cele trei femei par a nu se opri pe nicăieri. Memoria lor dă stabilitate lumii în care au trăit la un moment dat și care se destramă sub presiunea timpului și fugii nebune și fără rost. Concluzii la final de spectacol? Suntem vulnerabile și dependente de iubire, fără a renunța la ora noastră de libertate. Masculinul şi femininul sunt entități ce ar trebui să se susţină reciproc, extrăgându-și semnificaţia prin raportare unul la celălalt. Și nu în ultimul rând, scena este un loc al miracolelor ce își asumă poveștile lumii și le revarsă către lume, iar actoria înseamnă combustie, jertfă, credință,
Ciao, bella!
de Antoaneta Zaharia
regia: Antoaneta Zaharia
costume si asistent de regie: Clara Flores
light & video design: Ionut Aldea
ilustratia muzicala: Antoaneta Zaharia
compozitie muzicala: Mihai Cristian Mitrea
cu: Clara Flores (Bianca), Ioana Farcas (Moni), Maria Miruna Lazar (Petra)