Efervescența teatrului/  Jurnal de insider. Culisele unui festival de Oltița Cîntec

Publicat de Alina Maer pe septembrie 13, 2026septembrie 13, 2026

Volumul semnat de Oltița Cîntec cuprinde cronică teatrală, pare studiu de teatrologie, aduce a  memorialistică în sens clasic, fiind de fapt un excelent și inedit tratat de management cultural îmbrăcat în straie de jurnal de curator și cronică de instituție. Autoarea însăși își definește cartea „ca orice jurnal, și al meu e discontinuu, inegal, repetitiv, fragmentar”, adunând „pastile diaristice din spatele cortinei“, risipite, spune ea, „prin vreo patru harduri de laptop câte am schimbat pe parcurs”. Să aiba distinsa doamnă teatrolog  o precauție de autor timid? Deloc! Latura de profsor apare și trimiteindicația de regie a lecturii: cartea trebuie citită așa cum se trăiește un festival, în salturi,imprevizib și previzibil,  cu revelații bruște și cu reveniri obsesive asupra acelorași probleme.

Poziția enunțiativă e cea care dă titlul: insider. Oltița Cîntec este fondatoarea și curatoarea Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI), teatrolog, profesoară universitară, fostă președintă a secției române a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, laureată în 2024 a Premiului UNITER „George Banu” pentru critică teatrală. Scrie despre festival din interiorul mașinăriei, fiind parte din deciziile luate sub presiune și cu consecințele lor.

Cea mai izbitoare calitate a cărții este energia care o traversează. Oltița Cîntec scrie cu o vitalitate contagioasă, cu un ritm nervos, alert, în care fraza scurtă alternează cu enumerarea febrilă. Efervescența nu e aici o trăsătură decorativă de stil, efrvescența este starea naturală a autoarei,  un curator care nu se plictisește, care nu va produce niciodată  festivaluri plictisitoare. Curiozitatea ei, cuvânt pe care autoarea îl trece explicit printre termenii recurenți ai volumului, alături de „tinerețe“, „deschidere”, „echipă“, „comunicare”, „soluții”, funcționează ca motor selectiv. Ea vede sute de spectacole pe an, în România și în afara ei, și transformă acest maraton al privirii într-un act de construcție: „a curatoria un festival e o aventură estetică. Înseamnă a vedea spectacole, a le alege pe cele mai reprezentative şi a le aşeza într-un concept căruia îi dau conținut.”

Ceea ce impresionează este coexistența, în aceeași persoană, a rigorii academice și a jovialității. Autoarea nu se ia în serios până la solemnitate, dar ia foarte în serios munca. Autoironia, resursa cea mai prețioasă a cărții, o ferește de tonul autocelebrativ care pândește orice jurnal de director de festival. Când povestește derapaje logistice, greve de transport, camioane blocate la vamă, decoruri care nu încap pe ușa sălii, actori care ajung cu o oră înainte de spectacol, ea este un dramaturg  de comedie a imprevizibilului. Sunt pagini în care umorul se relevează ca instrument de supraviețuire profesională.

Un merit documentar major al volumului este că lasă vizibilă coerența conceptuală a festivalului. În general, temele multor festivaluri sunt etichete de marketing lipite peste o selecție deja făcută, în cazul FITPT ele organizează selecția și îi dau sens. FITPTI este un „cititor” al epocii. Câteva repere:

• Ediția a VIII-a (2015), focus pe tânărul artist român: un pariu pe generația care abia intra în profesie, adică exact publicul-țintă transformat în subiect.
• Ediția a X-a (2017), „Orizonturi”, ediția aniversară, a maturizării, care își asumă deschiderea geografică și estetică drept program.
• Ediția a XI-a (2018), „Altfel”, o pledoarie pentru alteritate și pentru formele neconvenționale de spectacol.
• Ediția a XII-a (2019), „Libertate”, tema, aparent generoasă până la vag, e ancorată în interogația despre limitele libertății artistice în societatea contemporană.
• **Ediția a XIII-a (2020), „avarie pandemică“, poate cel mai onest titlu de festival din România acelor ani: nu „rezistență”, nu „renaștere”, simplu,  recunoașterea defecțiunii. Paginile dedicate acestei ediții sunt printre cele mai tensionate din carte.
• Ediția a XIV-a (2021), artă și tehnologie, dublată de volumul colectiv Fereastră către digital. Teatrul și noile tehnologii, ediția pune în discuție estetica post-umană și intruziunea subtilă a inteligenței artificiale în arta performativă.
• Ediția a XV-a (2022), „Conflict–Confruntare”, reflex direct al războiului din imediata vecinătate; volumul asociat, Sub vremuri. Teatru și conflict, extinde tema în plan teoretic.
• Ediția a XVI-a (2023), „feminin–masculin” , teatrul citit prin lentile de gen, cu volumul Teritorii de recuperat.
• Ediția a XVII-a (2024), „Tranziție”, o temă cu dublu fund: tranziția socială postcomunistă și tranzițiile individuale, de vârstă și de identitate.
• Ediția a XVIII-a (2025), „Putere și vulnerabilitate“ , ediția „Majoratului”, cea la care se oprește jurnalul(ediție  la care am avut bucuria să particip și să primesc în dar cartea).
• Ediția a XIX-a (2026), „Societatea spectacolului”, reluarea debordantă a lui Guy Debord, semn că festivalul continuă să-și asume miza conceptuală.

Sub stratul de anecdotă, Jurnal de insider este o carte despre muncă. Despre bugete aprobate târziu și despre „austeritate”, primul cuvânt din lista de termeni recurenți pe care autoarea o oferă cititorului. Despre negocieri cu companii străine, drepturi de reprezentare, traduceri și supratitrări, cazări, transporturi, autorizații, asigurări. Despre cei peste 400 de artiști dintr-o cincisprezecime de țări și cele peste 25 de spații de joc dintr-un oraș care nu a fost proiectat pentru festivaluri.

Cartea are, din acest punct de vedere, o valoare pedagogică reală pentru studenții de la teatrologie, management cultural sau comunicare pentru că  arată că un festival este o operațiune colectivă, în care viziunea curatorială nu valorează nimic fără echipa tehnică, fără voluntari, fără parteneri instituționali, Teatrul „Luceafărul“, Consiliul Județean Iași, UNITER, rețeaua europeană a festivalurilor care i-a acordat eticheta de remarkable festival. Autoarea distribuie meritul către „Echipă” , nu întâmplător, unul dintre cuvintele-cheie declarate.

Pregătirea temeinică transpare în detalii: sutele de spectacole vizionate anual pentru câteva zeci selectate, „exclusivitățile naționale” obținute prin insistență și relații construite în ani, programul conex cu colocvii, lansări de carte, expoziții, spectacole-lectură, teatru radiofonic, teatru studențesc, întâlniri artiști-spectatori.

Oltița Cîntec reușește performanța de a povesti o muncă epuizantă fără a se plânge. Criza, alt cuvânt recurent se îndepărtează de ideea de „ fatalitate”,  ea este o complicată, dar nu imposibilă problemă de rezolvat; iar rezolvarea produce buurie. „Soluții” încheie lista de termeni și nu întâmplător,  jurnalul e, în fond, o colecție de soluții găsite în ultima clipă, uneori improbabile, adesea comice.

Bucuria lucrului bine făcut se deduce din pagini, din felul în care e descrisă sala plină, din emoția aplauzelor, din surpriza unui spectacol care funcționează mai bine decât se anticipase. Ludicul e prezent și în scriitură  în ironie, în jocurile de limbaj, în plăcerea evidentă a povestirii. Și, elegant, cartea își păstrează rezervele: „unele întâmplări nu se pot tipări încă. Rămân pentru o versiune ulterioară.” Un gest de complicitate cu cititorul și, totodată, de decență profesională.

Cartea Oltiței Cîntec transformă un dosar de producție în literatură de idei  și demonstrează, pagină cu pagină, că entuziasmul profesionist este el însuși o competență aliindu-se firesc cu  rigoarea și umorul. Jurnal de insider este o contribuție necesară la o zonă aproape nedocumentată în cultura română, memoria practică a instituțiilor culturale. Cărți despre spectacole avem (încă avem!), cărți despre cum se face posibil un spectacol, aproape deloc. Și, da, cărțile care foșnesc concret, contează. În fața lor, Online.ul rămâne un umil efemer.