Un nume, un muzeu, o limbă
Expoziția „Promotor al culturii române: Gheorghe Cincilei, 90 de ani” la Muzeul Național al Literaturii Române Din Chișinău
După ce vizitezi Muzeului Național al Literaturii Române din Chișinău, înțelegi că lupta pentru limbă s-a purtat și în biblioteci, în arhive, în case particulare, în manuscrise ascunse, în cărți salvate și în instituții care au continuat să existe. Istoria Muzeului se confundă, într-o anumită măsură, cu aceea a societății în care au apărut. Povestea sa nu este doar povestea unei instituții care a colecționat manuscrise, cărți, documente, fotografii sau obiecte aparținând scriitorilor. Este povestea unei memorii culturale care a trebuit să fie recuperată, apărată și, uneori, salvată de la dispariție. Expoziția „Promotor al culturii române: Gheorghe Cincilei, 90 de ani”, vernisată la 9 septembrie 2026, în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale Românești redeschide o pagină esențială din istoria culturală a Basarabiei, îndepărtându-se de ideea de simplu eveniment aniversar.
Muzeul a fost întemeiat în 1965, la inițiativa Uniunii Scriitorilor din Moldova, prin hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM din 10 februarie, și și-a început activitatea la 1 aprilie, sub egida și în sediul Uniunii Scriitorilor. Spre deosebire de alte instituții muzeale, nu a pornit de la o colecție deja constituită. A pornit de la zero. Iar omul care a primit responsabilitatea de a construi această instituție a fost Gheorghe Cincilei. (Muzeul Literaturii Române)
În primii ani, echipa muzeului a organizat expediții de teren pentru recuperarea manuscriselor, cărților rare, publicațiilor, documentelor și a altor mărturii ale culturii scrise. Cercetarea nu s-a oprit în limitele Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, ci s-a extins în spațiul românesc de la est de Prut, inclusiv în regiunile Cernăuți și Odesa. În numai câțiva ani au fost adunate aproximativ 58.000 de piese.
În spatele acestei impresionante activități muzeografice se afla însă o realitate istorică dificilă. În perioada sovietică, problema culturii era inseparabilă de problema identității, iar problema identității era legată direct de limbă. Încercarea de a impune conceptul unei „limbi și literaturi moldovenești” distincte de limba și literatura română presupunea nu numai o redefinire terminologică, ci și o intervenție asupra memoriei. Cartea românească tipărită cu alfabet latin devenise un obiect suspect. După instaurarea administrației sovietice, volumele provenite mai ales din perioada interbelică au fost retrase din biblioteci, școli și circuitul public, iar trecerea la alfabetul chirilic a contribuit la ruperea accesului firesc la patrimoniul anterior. Au existat fonduri speciale, liste de cărți interzise, iar o parte a patrimoniului a fost casată, topită sau arsă.
În asemenea condiții, munca unui muzeograf căpăta o semnificație care depășea profesia. A salva o carte însemna a salva o mărturie. A recupera un manuscris însemna a recupera o voce. Aceasta este, poate, cheia prin care trebuie înțeleasă personalitatea lui Gheorghe Cincilei, unul dintre acei intelectuali pentru care memoria culturală devenise o formă de responsabilitate.
Născut la 21 septembrie 1936, la Popeștii de Sus, Cincilei a avut o formație și un traseu profesional care explică preocupările sale multiple. A fost actor la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălți, apoi sufleur la teatrul care astăzi poartă numele Teatrului Național „Mihai Eminescu”, a lucrat pentru scurt timp la Biblioteca Națională și, mai târziu, s-a afirmat ca muzeograf, cercetător, profesor, critic și cronicar teatral. A fondat Muzeul Republican de Literatură în 1965 și, după îndepărtarea sa din funcție, a fondat în 1973 muzeul Teatrului de Stat Academic Dramatic „A.S. Pușkin”, instituție care se află la originea muzeului actual al Teatrului Național „Mihai Eminescu”. A creat și a condus Cabinetul de Critică al Uniunii Teatrale și a semnat peste 200 de articole și materiale de specialitate.
Destinul său nu poate fi separat de momentul politic în care a activat. În 1970, după numai cinci ani de conducere a muzeului, Cincilei a fost demis sub acuzația de „naționalism”. După plecarea sa, o parte dintre colecțiile constituite în anii fondatori a fost epurată și distrusă, fiind considerată „naționalistă”, „burgheză” sau „românească”. Astfel, istoria muzeului păstrează în interiorul ei atât memoria patrimoniului salvat, cât și memoria patrimoniului pierdut.
Este important însă că muzeul a supraviețuit. Chiar într-o perioadă de presiune ideologică, instituția a continuat să conserve și să valorifice patrimoniul, iar din colecțiile sale au fost constituite casele-muzeu „Alexandru Donici”, „Constantin Stamati” și „Alexei Mateevici”. În 1980 a fost inaugurată expoziția permanentă Literatura română de la origini și până în prezent.
De-a lungul deceniilor, instituția a trecut prin mai multe formule administrative și prin mâinile mai multor directori. După Cincilei, conducerea a fost asigurată de Lev Barski și Gheorghe Madan, iar perioada de tranziție spre renașterea națională i-a adus la conducere pe scriitorii Vladimir Beșleagă și Lidia Istrati. După 1990, într-un context politic și cultural radical schimbat, muzeul a fost reorganizat ca Centrul Național de Studii Literare și Muzeografie „Mihail Kogălniceanu”, condus de Iurie Colesnic și apoi de Iacob Burghiu. În 1997, instituția și-a recăpătat statutul de muzeu și numele „Muzeul Literaturii Române «Mihail Kogălniceanu»”.
Tot în 1997 se produce unul dintre acele gesturi de recuperare simbolică pe care istoria instituțiilor le înregistrează rar: Gheorghe Cincilei revine la conducerea muzeului pe care îl fondase. Rămâne director până în 1999, anul morții sale. După el, muzeul a fost condus timp de mai mulți ani de Valeriu Nazar, apoi de Vasile Malanețchi, iar din 2019 conducerea îi revine Mariei Șleahtițchi, scriitoare și doctor habilitat în filologie.
Actuala directoare, Maria Șleahtițchi, continuă această politică de recuperare și deschidere a instituției. Sub conducerea sa au fost dezvoltate programe editoriale, rezidențe literare, premii, expoziții și proiecte publice dedicate memoriei, inclusiv unor teme dificile precum deportările și cenzura. În ianuarie 2026, muzeul a marcat 60 de ani de la fondare printr-o expoziție dedicată tocmai primilor cinci ani de existență, perioada Cincilei. Este semnificativ că anul aniversar 2026 readuce în centrul atenției exact această perioadă. Muzeul își recitește începuturile într-un moment în care patrimoniul său a ajuns la o dimensiune impresionantă: aproximativ 267.000 de piese, între care peste 28.000 de manuscrise și aproximativ 22.000 de volume de carte veche și rară.
În acest context trebuie înțeleasă și expoziția dedicată lui Cincilei, care aduce în fața publicului documente, fotografii și mărturii din arhiva sa personală, puse acum la dispoziția publicului și cercetătorilor. Expoziția urmărește atât activitatea lui teatrală, cât și contribuția la fondarea și dezvoltarea Muzeului Literaturii, miza nefiind una biografică. Prezența academicianului Mihai Cimpoi la vernisaj adaugă acestei recuperări o dimensiune intelectuală aparte. Critic și istoric literar, eminescolog și filosof al culturii, Cimpoi este una dintre vocile majore care au contribuit, de-a lungul deceniilor, la afirmarea continuității literaturii române din Basarabia în ansamblul culturii române. Muzeul însuși a organizat în trecut expoziții dedicate personalității sale, iar activitatea lui Cimpoi este strâns legată de cercetarea și interpretarea literaturii române din Basarabia.
Faptul că Mihai Cimpoi a fost unul dintre cei care au vorbit la vernisajul dedicat lui Cincilei este, prin urmare, mai mult decât o prezență protocolară. Între cei doi există o continuitate de preocupare: Cincilei a construit o instituție destinată păstrării documentului cultural, iar Cimpoi a contribuit prin cercetare, critică și istorie literară la recuperarea sensului acestui patrimoniu..
La vernisajul din 9 septembrie, Mihai Cimpoi a evocat personalitatea lui Cincilei alături de academicianul Ion Hadârcă, de fostul director Valeriu Nazar, de Petru Hadârcă-director TNME, de de scriitoarea Larisa Turea și curatoarea expoziției, Cezaria Vasilache. Prezența acestor personalități spune ceva esențial despre locul lui Cincilei la intersecția dintre literatură, teatru, cercetare și instituție culturală. (Moldpres)
Iar această intersecție devine cu atât mai vizibilă prin contextul în care expoziția este prezentată. Reuniunea Teatrelor Naționale Românești 2026 aduce la Chișinău teatre din România, Republica Moldova și Ucraina, iar expoziția Cincilei face parte din componenta expozițională a festivalului. Alături de ea sunt prezentate proiecte dedicate rezistenței și memoriei, marilor actori ai teatrului românesc și artei plastice.
Așezarea expoziției Cincilei chiar în deschiderea Reuniunii este, astfel, departe de a fi întâmplătoare. Cincilei a fondat muzeul literar și, în 1973, muzeul teatrului de la „A.S. Pușkin”. Astăzi, instituția teatrală care continuă această tradiție găzduiește Reuniunea Teatrelor Naționale Românești, în timp ce muzeul literar îi deschide arhiva. Cincilei revine simbolic, în ambele spații pe care le-a creat în muzeu și în teatru.
La șaizeci și unu de ani de la fondarea muzeului, Gheorghe Cincilei rămâne figura celui care a început o construcție instituțională într-o perioadă în care însăși definirea patrimoniului românesc putea deveni un act de curaj. Faptul că astăzi muzeul îi dedică o expoziție aniversară, că arhiva sa personală este redeschisă cercetării și că oameni precum Mihai Cimpoi și Ion Hadârcă îi evocă personalitatea arată că acea construcție nu s-a încheiat odată cu moartea lui, continuând cu fiecare carte păstrată, prin fiecare document recuperat, prin fiecare cercetător care îl citește și prin fiecare spectator care, intrând într-o sală de teatru sau într-o expoziție, înțelege că arta are propria sa viață.
A constitui o colecție însemna a lupta pentru o continuitate pe care ideologia oficială încerca să o fragmenteze.La Chișinău, în septembrie 2026, muzeul și teatrul spun împreună această poveste a continuității limbii române, fără solemnitate excesivă și fără a transforma trecutul într-o legendă convenabilă. O spun pur și simplu, prin documente și amintirile oamenilor, într-un dialog firesc.
0 comentarii