Am intrat la teatru și m-am trezit în lumea lui Nodar Dumbadze, un scriitor georgian despre care nu știam nimic. Apoi am realizat că sunt și în lumea noastră, recunoscându-mi în personaje vecini, rude, pe mine însămi, ca la final să înțeleg că noi toți, nu doar Zuriko, ne tragem din bunica, Iliko și Illarion. Romanul lui Nodar Dumbadze, „Eu, bunica, Iliko și Illarion”, este o carte a copilăriei rurale georgiene în care formarea unui tânăr se petrece în ogradă, în cramă, pe ogorul de porumb și în așteptarea veștilor de pe front, nu în săli de clasă și amfiteatre. Premiera națională de la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, în dramatizarea lui Lucian Dan Teodorovici și regia Antonellei Cornici, păstrează spiritul cărții împrăștiindu-l cu tandrețe într-un spectacol despre cum devine cineva om, un bildungsroman georgian jucat pe o scenă românească, care nu are nevoie de nicio traducere afectivă. Spectacolul este o producție realizată în cadrul parteneriatului dintre Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu și Alexander Tsutsunava State Professional Drama Theater din Ozurgeti, Georgia, directorul Vaso Chigogidze fiind prezent la premieră. Proiectul are o construcție aparte. După punerea în scenă a unui spectacol in limba română , va urma o versiune cu actori georgieni, iar cea de-a treia formulă va reuni pe scenă artiști din ambele țări. Același text va fi explorat prin trei distribuții și două limbi, fiecare întâlnire aducând o altă experiență de interpretare și de raportare la universul romanului.

Timp de oră și patruzeci minute ne-am întors în acest univers al începuturilor, privit prin ochii unui copil care descoperă lumea din întâlnirea directă cu oamenii, cu slăbiciunile și generozitatea lor, cu micile victorii și marile nedreptăți ale vieții.Paralela cu „Amintiri din copilărie” vine de la sine, același copil poznaș, aceeași bunică ce blestemă și mângâie în aceeași suflare, aceeași lume în care năzbâtiile mărunte devin, privite de la distanță, lecții de viață. Dar acolo unde Creangă rămâne în lumina copilăriei, Dumbadze lasă umbra războiului să cadă peste fiecare fereastră,iar spectacolul înțelege foarte bine această diferență. Pentru regizoare, textul este și o călătorie în universul propriei copilării, iar spectacolul are, într-adevăr, căldura unei amintiri asumate personal, nu doar pe cea a unei lecturi atente.Alegerea textului nu este întâmplătoare pentru Antonella Cornici. Actriță formată la Iași, regizoare, cadru didactic la Universitatea de Arte „George Enescu” și autoare a unor studii despre monologul shakespearian și despre rolul muzicii în spectacolul de teatru, ea și-a construit în ultimii ani un drum care trece și prin spațiul teatral georgian.„Am fost invitată să fac parte din juriul Festivalului Internațional de Teatru din Sighnaghi, am ținut și un masterclass „To be or not to be” – un studiu de monolog shakespearian. Și aici, efectiv, m-am îndrăgostit: de țara asta, de teatrul lor, de oameni, de tot! Pentru mine, Georgia chiar a însemnat un restart imens, o adevărată lecție de viață și de teatru.” mărturisește  regizoarea într-un interviu (Alina Mariana Maer, un interviu cu Antonella Cornici, Dacă nu aș risca, viața mea ar fi o povară foarte grea)
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici

Meritul major al dramatizării semnate de Lucian Dan Teodorovici este că nu încearcă să comprime romanul într-o succesiune de tablouri ilustrative, prferând formla unui cadru. Un tren supraaglomerat, într-o noapte de sfârșit de vară, imediat după război, îl duce pe Zuriko spre capitală, la studii. Compartimentul înghesuit, bagaje, trupuri căzute grămadă, o conductoare care cere biletele „la control” cu demnitate de funcționar , devine planul evocării, prezentul din care tânărul își deapănă trecutul. Satul, cu bunica, cu Iliko și Illarion, cu Murada și cu Meri, este timpul evocat. Cele opt episoade alternează constant cele două planuri, marcate cu o simplitate aproape cinematografică.

Construcția este însă mai subtilă decât o simplă alternanță, pentru că cele două lumi se contaminează reciproc. Replicile migrează dintr-un plan în altul: fraza „Așa e când iubești pe cineva. Vorbești cu el și, chiar când nu e de față, îți răspunde” este rostită întâi în tren, pentru Domnișoara care și-a pierdut logodnicul în război, și se întoarce apoi, în sat, în declarația stângace făcută lui Meri la mormântul Muradei. Butoiașul de vin adus în compartiment cheamă farsa cu butoiul lui Illarion; vodca, „medicamentul” care l-a convins pe doctorul satului să semneze scutirea, circulă și printre călători. Spre final, granița cedează de tot: amețit de vodcă sau de amintiri, Zuriko îl numește pe Ambako „nene Illarioane”, o îmbrățișează pe Domnișoară strigând „Meri!”, iar la întrebarea „Al cui ești tu, băiete?” răspunde cu una dintre cele mai frumoase replici ale spectacolului: „Sunt al bunicii, al lui Illarion și al lui Iliko… Numai trei părinți am.”

Faptul că cei cinci actori trec dintr-un plan în altul transformă dublarea rolurilor dintr-o necesitate de distribuție într-un sens: călătorii necunoscuți poartă chipurile oamenilor dragi, ca și cum memoria și-ar proiecta figurile pe primii străini întâlniți. Momentele dramatice decisive cum ar fi moartea Muradei, înștiințarea de moarte ruptă de Illarion, plânsul Domnișoarei, coborârea din tren sunt așezate cu grijă, ca niște contragreutăți, între episoadele comice. Emoția nu e niciodată anunțată, vine pe neașteptate, din mijlocul râsului. Da, râsul  ține lumea în picioare.Umorul este omniprezent, de la prima până la ultima scenă, și lucrează în mai multe registre. Există comicul de situație, apropiat de farsă: „boala” lui Zuriko, inventată pentru o scutire, cu bunica, Illarion și Iliko jurând în cor că băiatul nu-și mai recunoaște rudele și că îi freacă tâmplele cu vodcă; sau capcana în care cade Iliko, prins în butoiul gol al lui Illarion și eliberat doar după ce strigă în gura mare „Sunt un prost!”. Există comicul de limbaj, savuros în dramatizare: lecția despre „persoanele verbului”, pe care bunica o respinge indignată („Unde s-a mai pomenit ca verbul să aibă față!?”), procesul-verbal al consiliului profesoral, în care fiecare dascăl își descrie elevul în termenii propriei discipline, sau încercările „poetice” ale Domnișoarei, care se împotmolește între „câmpinând” și „câmpind”. Și există comicul de caracter: tutunul dres cu ardei iute, capra căreia Iliko i-a tăiat barba ca să n-o recunoască nimeni, scrisoarea de dragoste dictată de altcineva și ajunsă, printr-o încurcătură, în mâinile bunicii, care o ascultă flatată, convinsă că i-o adresează profesorul de chimie.

Râsul lui Dumbadze este forma de demnitate a unor oameni săraci, trecuți prin război, care se apără de durere prin poantă și prin vin. În această cheie îl joacă și spectacolul, comicul nu e niciodată gratuit, iar vorba bunicii, „Din gură te blestem, dar cu inima te blagoslovesc” , ar putea fi motto-ul întregii montări.

Deși nu se trage niciun foc pe front, războiul este prezent în aproape fiecare episod. În tren, abia s-a încheiat, personajele rostesc ușurate „Gata cu războiul, ducă-se pe pustii!” , dar urmele lui sunt peste tot: în Domnișoara care se întoarce de la mormântul logodnicului ei, Levan, în aglomerația unei țări care încă se mută dintr-un loc în altul. În sat, războiul ajunge prin poștaș, prin agitatorul care strânge daruri pentru soldați, prin înștiințarea de moarte a fiului lui Gherasim, pe care Illarion o rupe în bucăți ca să-i lase tatălui speranța. Aici se vede cel mai limpede felul în care conflictul modelează relațiile dintre oameni: zgârcitul Iliko, care nu-și împrumuta haina nici celui mai bun prieten, o dăruiește fără ezitare pentru front.Finalul dramatizării adaugă o inflexiune amară: în monologul de încheiere, Zuriko povestește că, după intrarea la facultate, „a început războiul”, și că a devenit adult fără să-l întrebe nimeni dacă e pregătit. Istoria pare un cerc, iar pacea doar o pauză între două mobilizări. Spectacolul preia această idee și o face vizibilă încă din prima imagine.

Personajele animale(chiar dcă sunt doar evocate, nu prezente pe scenă ca în unele montări gergiene) au în această poveste o greutate neobișnuită. Murada, câinele lui Zuriko, moare ca un personaj tragic, împușcat din greșeală de Illarion, beat. Reacția lui Illarion: „Și ăsta se cheamă că e câine, iar un chior ca Iliko e om, da? Unde e, oare, dreptatea?!” răstoarnă ierarhia dintre om și animal.Murada rămâne prezentă și după moarte, nu este întâmplător că la mormântul ei își găsește Zuriko curajul să-i vorbească lui Meri, iar iubirea pentru câine devine limbajul codat al primei declarații de dragoste. În jurul ei gravitează un mic bestiar comic  capra fără barbă a lui Iliko, calul și vaca după care paznicul aleargă o zi întreagă fără să prindă niciunul, iepurii ale căror urme se dovedesc a fi de capră. Animalele sunt, în fond, oglinzi ale oamenilor: le arată lăcomia și șiretenia, dar și capacitatea de iubire necondiționată.

Spectacolul se sprijină pe o galerie de tipologii conturate apăsat, în spiritul comediei rurale, dar fără să alunece în caricatură. Bunica Olga este matriarha aspră și tandră, cu un vocabular inepuizabil de blesteme și cu sărutul furișat seara, la căpătâiul nepotului adormit. Illarion este vecinul petrecăreț și înțelept, gata să dea foc școlii pentru băiat și să rupă o înștiințare de moarte pentru un tată. Iliko, chiorul șiret, mereu pus pe farse și mereu prins în propriile capcane, ascunde într-un piept uscat „un întreg bulgăre de aur”. Meri este figura luminoasă a primei iubiri, abia schițată, cum se cuvine unei amintiri.

Călătorii din tren formează un al doilea cor de tipuri: Conductoarea, birocrația întruchipată, cu „liniuța” ei și cu biletele compostate solemn; Ambako, tatăl de familie care își apără geamantanul cu pere „pentru patru guri”; Antipo, cârcotașul arțăgos; Domnișoara, poeta involuntară care își poartă doliul printre jocuri de cuvinte ratate. Din ostilitatea primelor scene, compartimentul ajunge – prin vodcă, brânză, pere și o lacrimă împărtășită – o mică comunitate, o oglindă a satului construită sub ochii noștri.

Personajele sunt amuzante tocmai pentru că își iau foarte în serios propriile probleme, oricât de absurde ar părea acestea. În spatele farselor se află oameni care au cunoscut lipsurile, războiul, pierderea și singurătatea. În spatele întâmplărilor pline de haz se conturează o meditație discretă despre familie, prietenie, educație și devenire. Copilăria lui Zuriko nu este idilică, maturizarea nu înseamnă pierderea bruscă a inocenței. Maturizarea vine de mână cu  învățarea unor adevăruri despre oameni, despre iubire și despre responsabilitatea de a-ți găsi propriul drum.De aceea, momentele de emoție au nevoie de discreție, de o anumită reținere, pentru ca trecerea de la râs la durere să nu devină demonstrativă.Personajul principal nu este centrul unui univers în care ceilalți gravitează mecanic în jurul lui. El este produsul acestei lumi, iar partenerii de scenă sunt, fiecare în felul său, coautori ai devenirii sale. Într-un asemenea spectacol, calitatea relațiilor contează poate mai mult decât performanța individuală izolată.

Cei cinci actori au o sarcină dificilă: să construiască personaje foarte bine individualizate și, în același timp, să treacă firesc de la oamenii satului la călătorii din tren. Dublarea rolurilor presupune o diferențiere care nu se poate rezuma la schimbarea costumului sau a tonalității vocale, de aceea, îndrumați cu migală și autoritate la nivel regizoral, ei găsesc alte ritmuri interioare, alte raportări la spațiu, alte voci în funcție de plan.În sat, personajele par să trăiască într-o permanentă disponibilitate pentru confruntare, farsă, împăcare și sărbătoare, de aici alegerea unui  joc expansiv, cu reacții rapide, cu o corporalitate vie, capabilă să susțină umorul de situație și comicul de limbaj. În tren, dimpotrivă, mișcarea în relanti, somnul, oboseala și precaritatea relațiilor cer o altă măsură a prezenței. Această schimbare de registru este esențială pentru credibilitatea celor două planuri.

Distribuția este unul dintre punctele de rezistență ale spectacolului, iar Vlad Fiu, în rolul lui Zuriko, are de susținut un parcurs actoricesc care presupune mai mult decât trecerea printr-o suită de întâmplări comice și dramatice. Este un rol al devenirii, cu schimbări de vârstă interioară, cu treceri de la exuberanța copilului poznaș la sensibilitatea adolescentului care începe să înțeleagă lumea și, mai ales, oamenii care l-au crescut. Vlad Fiu are de construit această evoluție fără să piardă prospețimea și spontaneitatea personajului. Zuriko nu este un copil cuminte, privit cu nostalgie, ci unul viu, imprevizibil, uneori obraznic, capabil să transforme orice situație într-o aventură. Vlad reușește să păstreze disponibilitatea pentru emoție, pentru acele momente în care jocul comic se retrage și lasă loc unei vulnerabilități autentice. Relația cu bunica, cu Iliko și Illarion, dar și cu Murada și Meri, îi oferă personajului reperele unei educații sentimentale asumate și cu urme adânci.

Pe Zuriko îl cunoaștem „băiat de țară obișnuit”, cu praștii și pistoale cu dopuri în geantă, desculț până la primul frig, cu „câte două corigențe în fiecare an”, poreclit „prietenul câinilor” și botezat de bunică „Netrebnicul”. Îl lăsăm cu diploma de absolvire în mână, diplomă pe care bunica, neîncrezătoare, o dă la verificat vecinilor  și cu o decizie care lasă o tăcere de mormânt în ogradă: vrea să se facă artist.Între aceste două repere, formarea lui nu este opera școlii, profesorii îl declară, pe rând, corp inert, ecuație cu o sută de necunoscute, om al epocii de piatră , ci a comunității. Bunica îi dă rigoarea și dragostea nespusă; Illarion, înțelepciunea și generozitatea; Iliko, șiretenia și lecția că un om poate fi mai bun decât pare. Învățăturile vin pe căi ocolite: din episodul cu doctorul, Zuriko află, cu o ironie care înțeapă și astăzi, că totul se rezolvă dacă ai la îndemână niște vodcă atunci când situația o cere; din moartea Muradei, ce înseamnă pierderea; din scrisoarea dictată, că iubirea nu se poate spune cu vorbele altuia. Familia lui nu e una de sânge, este ceaconstruită din o bunică și doi vecini care se ceartă necontenit, dar care alcătuiesc împreună „trei părinți”. Aceasta este, poate, ideea cea mai luminoasă a spectacolului, omul se formează în rețeaua de afecțiuni din jurul lui, iar o comunitate întreagă poate ține locul unei familii.

Interpretarea personajului Zuriko presupune o trecere delicată între vârste, stări și registre emoționale. Există în el exuberanța copilului care inventează pozne, se lasă prins în jocurile adulților, își caută locul în lume și descoperă, uneori prin experiențe dureroase, primele adevăruri despre viață. Dar există și adolescentul care începe să privească retrospectiv, să înțeleagă ceea ce în copilărie doar trăise instinctiv. Vlad Fiu își înțelege personajul, îl iubește, se simte acest lucru în felul în care nu alege să construiască retrospectiv un copil idealizat, văzut prin nostalgia adultului,preferând  să păstreze spontaneitatea, impulsivitatea și uneori cruzimea involuntară a vârstei. Zuriko nu trebuie să știe de la început ceea ce va înțelege la sfârșit. Tocmai această diferență dintre experiența trăită și conștiința dobândită prin rememorare dă consistență personajului.Importantî este relația lui Zuriko cu cele trei figuri aș putea spune, maternale și parentale în același timp. Bunica, Iliko și Illarion sunt personaje e în biografia lui care îi predau   lecții de viață, fiecare în felul lui. Vlad Fiu  face vizibilă această influență fără să o explice prin felul în care băiatul preia gesturi, reacții, expresii, felul în care se raportează diferit la fiecare dintre ei. Replica finală, „Sunt al bunicii, al lui Illarion și al lui Iliko… Numai trei părinți am”, capătă astfel valoarea unei concluzii afective a întregului parcurs.

Gia Enache are în bunica Olga un rol dificil de compoziție. Personajul presupune o combinație de autoritate, temperament, asprime verbală și tandrețe, iar actrița construiește o prezență puternică, uneori ușor stridentă vocal, în acord cu exuberanța și vocabularul colorat al personajului. Dincolo de izbucnirile sale și de severitatea cu care își ține nepotul în frâu, bunica este depozitara unei iubiri pe care nu știe întotdeauna să o exprime direct. Tocmai contrastul dintre ceea ce spune și ceea ce simte definește această relație. Olga îl ceartă, îl blestemă, îl amenință, dar în gesturile ei se află o formă profundă de protecție.

Sandu Mustățea și Tedi Popescu, în rolurile lui Illarion și Iliko completează această familie neobișnuită prin două tipologii comice distincte, dar complementare. Relația dintre cei doi are ritm, precizie și o excelentă disponibilitate pentru jocul de tip cuplu comict. Statura impozantă a lui Illarion nu exclude efuziuni de sensibilitate transmise cu multă exprsivitate. Defectul lui Iliko este speculat cu măsură, devenind o sursă de tragic-comic. Farsele, tachinările și conflictele lor sunt expresia unei familiarități consolidate în timp, nu simple exerciții de comic. Se ceartă cu voluptate, se păcălesc reciproc, își cunosc slăbiciunile, dar în momentele decisive se dezvăluie solidaritatea lor profundă. În această relație se află una dintre cheile spectacolului: oamenii pot să nu semene, pot să se contrazică permanent și totuși să alcătuiască o familie.

De urmărit pe viitor parcursul tinerei Theodora Constantin, foarte expresivă în rolul lui Meri. Are o cochetărie și o manieră de alint care dau personajului farmecul specific primei iubiri, încă neexperimentate, în care fiecare gest devine important și fiecare apropiere presupune o mică negociere a emoției. Scena sărutului dintre Meri și Zuriko, construită ca într-un film mut de epocă, este deosebit de inspirată. Prin expresivitatea gesturilor și jocul privirilor, cei doi actori recuperează stângăcia tandră a primelor semne de iubire, transformând momentul într-o mică secvență cinematografică plină de emoție.

Ceea ce reușește ansamblul este să păstreze unitatea unei lumi în care personajele se definesc prin relații. Nimeni nu este complet în afara celorlalți, iar Zuriko însuși nu ar putea deveni ceea ce este fără această comunitate care îl ceartă, îl protejează, îl încurajează și îl iubește în felul ei imperfect. Actorii dau astfel consistență ideii centrale a spectacolului: educația afectivă se construiește în întâlnirea cu ceilalți, iar uneori cei care ne cresc nu sunt cei care ne-au dat viață, ci cei care au ales să ne fie aproape.

Mișcarea scenică semnată de Victoria Bucun, colaboratoare constantă a regizoarei, este unul dintre pilonii montării. Scenele din tren sunt construite în relanti: căderea grămadă a călătorilor, zdruncinăturile, somnul răsturnat peste bagaje capătă o calitate de vis, de memorie care se derulează încetinit. Contrastul cu episoadele din sat este pregnant, acolo ritmul devine alert, trupurile sunt pline de energie, iar dansurile populare stilizate transformă petrecerile, beția și chiar urletul de lup al lui Illarion și Zuriko în momente coregrafice de mare vitalitate.

Coloana sonoră, cu influențe georgiene evidente( ilustrația muzicală îi aparține tot regizoarei Antonella Cornci) susține această dinamică și dă spectacolului un puls continuu. Muzica marchează trecerile dintre planuri, deschide și închide episoade și leagă într-un singur flux o poveste alcătuită din fragmente. Universul scenografic, gândit tot de Antonella Cornici, mizează pe economie și pe forța simbolului. Elementul central sunt ramele în care actorii se așază, individual sau în grup, uneori cu spatele la public și care se aprind și se sting pe rând(lighting designer: Ionuț Dumitrașcu). Efectul este cel al unui album de familie răsfoit în care personajele apar ca portrete, „se aprind” în memorie atunci când povestitorul are nevoie de ele și se sting când amintirea se retrage. Când actorii stau cu spatele, ramele devin ferestre spre un trecut la care nu mai avem acces direct, ca niște fotografii întoarse cu fața la perete.

Al doilea element, la fel de grăitor, sunt umerașele pe care atârnă hainele militare. Ele stau acolo ca o amenințare permanentă, ca o rezervă de destine gata oricând să fie îmbrăcate. Iar prima imagine a spectacolului fixează tonul: personajele apar în haine militare, deși e vară și războiul s-a încheiat. Este, poate, cea mai inspirată decizie regizorală, o metaforă a traumei de care oamenii nu se pot dezbrăca, oricât de cald ar fi afară și oricât de mult ar râde. Hainele de pe umerașe și cele de pe trupuri spun același lucru: războiul nu se termină odată cu ultima salvă, ci continuă să locuiască în cei care l-au trăit.

 „Eu, bunica, Iliko și Illarion” de la Târgu Jiu este un spectacol despre formare, dar și despre ceea ce alegem să păstrăm din ea. Este, în fond, o poveste despre felul în care oamenii devin acasă unii pentru ceilalți și despre acele legături care nu au nevoie de convenții pentru a fi trainice. Iar dacă Zuriko crește, lumea celor patru rămâne, prin forța amintirii, un loc în care râsul și dragostea continuă să se recunoască.Monologul final al lui Zuriko o spune limpede, uneori, cel mai mare gest de iubire pe care îl poți face unei amintiri este să o lași neatinsă, să închizi cartea înainte ca timpul să-i scrie un sfârșit mai trist decât merită. Spectacolul Antonellei Cornici face întocmai asta. Ne lasă cu bunica râzând, cu Iliko și Illarion certându-se, cu Murada umblând prin pădure și cu Meri privindu-l pe Zuriko ca în prima zi  și, mai ales,  cu sentimentul că, într-un sat georgian de la marginea lumii, am regăsit ceva din propria noastră copilărie.

„Eu, bunica, Iliko și Illarion”

Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu Jiu – premieră națională, 1 noiembrie 2026

de Nodar Dumbadze

Dramatizarea: Lucian Dan Teodorovici

Regia, universul scenografic și ilustrația muzicală: Antonella Cornici

Coregrafia:Victoria Bucun

Lighting design: Ionuț Dumitrașcu

Artist plastic: Alexandru Radu Distribuția: Vlad Fiu, Gia Enache, Tedi Popescu, Sandu

foto credit Nicolae Caval