Ar fi îndeajuns o singură frază ca să iubești pentru totdeauna romanul lui Baricco: „Nu ești terminat, cu adevărat, atât timp cât ai o poveste, a ta, și pe cineva căruia să i-o spui!” O carte de doar 80 de pagini vorbește despre rostul, renunțările și alegerile existenței, despre miracolul găsirii eului și pericolul pierderii de sine, despre limite și nemărginiri, despre similitudinea imensității pământului cu adâncimea propriului suflet:„ Pământul, asta e o navă prea mare pentru mine. E o călătorie prea lungă. Este o femeie prea frumoasă. Este un parfum prea puternic. Este o muzică pe care nu știu să cânt”. O carte puternic vizuală, de aici superbul film regizat de Giuseppe Tornatore, NOVECENTO are norocul de a se întâlni des cu scena, lucru recunoscut de autor:„ „Seara, după cină, scriam. Nici nu-mi trecea prin cap că scriam ceva important, care urma să aibă succes. Novecento m-a urmărit apoi ani de zile. E un text care a avut atâta noroc, încât pot spune aproape cu certitudine că, în această seară, undeva în lume, cineva pune în scenă Novecentto.”
Într-o seară tandră de toamnă, într-o sală de teatru intimă și elegantă, câteva zeci de spectatori au avut la rândul lor norocul de a auzi povestea pianistului a carui muzică nu a ajuns niciodată în afara vaporului Virginian, de pe care el nu a coborât niciodată. Spectacolul lui Daniel Simion are ceva din magia istorisirilor din 1001 și una de nopți. O Șeherezadă se ascunde în mintea, sufletul, glasul unui prieten și îi poruncește unduitor să ne spună povestea lui Novecentto. Așa am simțit eu spectacolul, ca pe un omagiu adus prieteniei dincolo de mări și țări, de timpuri și anotimpuri, de bun și rău, de real sau ireal. Cât cineva îi spune povestea, pianul lui Novecentto continuă să se audă, să acopere cu sunetele lui urletul oricărei furtuni, din noi sau din afara noastră.
Ce frumos știe să povestească Vlad Udrescu! El nu joacă niciun personaj, el este doar voce și memorie, nostalgie și suferință.Vrea să ne păcălească cu mici trucuri de bad boy, cu replici zglobii, dar îl trădeaază ochii triști care se luptă a ascunde niște lacrimi păcătos de reale. Cât de sincere sunt evocările lui în centrul cărora stă nevoia de a înțelege și de a se ierta! Vlad te ia de mână și te duce în poveste ca să îi împiedice uitarea, să o dea mai departe. Este generos demersul lui, dar și riscant. De unde să știe că vrei să vii cu el? Poate îți este teamă, poate te plictisește imensitatea oceanului și aceeași muzică stranie țâșnită din aceleași clape, mereu finite ca număr. Intuind riscurile, Daniel Simion nu îl lasă singur, aducându-i de o parte și de alta două duhuri fără glas, doar priviri și note, alcătuind o Sfântă Treime a Oceanului –tată, a Fiului-amintire, nălucă și a Sfântului Duh-sunet. Ștefan Stoianovici (compoziție, pian), Sergiu Bivol (trompetă) nu asigură doar muzica spectacolului. Ei par alte întrupări ale prieteniei, fața și reversul aceluiași chip, conștient și subconștient. Privind înapoi cu nostalgie, trompeta adulmecă tragicul, îl trage în piept și îl zvârle spre noi într-o cascadă sonoră intruzivă, în timp ce pianul ne face curte ademenitor, provocator, senzual.
Călătorim. Povestea călătorește. Călătoresc sunetele, cuvintele, amintirile, închipuirile. Călătorim pe oceane lăuntrice și mări iluzorii. Un spațiu modular, geometric, navă-insulă (Scenografia și costumele: Alexandra Lupeș) este luminat inteligent cât să nu iasă nimeni invingător din confruntarea întuneric și lumină, umbră-penumbră.
„Cred că, în general, a scrie o carte înseamnă a dansa cu cititorul. Scriitorul este bărbatul care imprimă mișcarea. Când îl învârt pe cititor într-o mișcare pe care nu a mai făcut-o niciodată, eu îi spun încet: Ai încredere. Sunt oameni care nu au încredere și aruncă cartea, dar mulți rămân lângă mine și dansează până la capăt” mărturisește Baricco.
Dansăm. Dansăm haotic precum valurile în furtună, febril precum degetele galopând pe claviatură. Ne frige țigara aprinsă în creier. Ne este dor de prieteni. Dacă au existat, dacă mai există.„ A murit Enghidu prietenul meu care ucise cu mine lei.”
NOVECENTO
de Alessandro Baricco
Un spectacol de Daniel Simion
Cu: Vlad Udrescu, Ștefan Stoianovici (compoziție, pian), Sergiu Bivol (trompetă)
Scenografia și costumele: Alexandra Lupeș
Muzica originală: Ștefan Stoianovici
Grafica: Romulus Boicu
Producție și promovare: Costinela Caraene
Parteneri: Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova I Teatrul National „Vasile Alecsandri” Iași I Filarmonica de Stat Sibiu I UNATC „I. L. Caragiale” I TVR Iasi