Autor MAJA LUNDE, Editura Humanitas Fiction, 2019
Dacă aș fi citit romanul Majei Lunde, ISTORIA ALBINELOR, înainte de luna martie, mi-ar fi plăcut la nivel ideatic și aș fi trecut-o la categoria distopii bune de ecranizat , gen Minunata lume nouă, Planeta maimuțelor etc. Citită acum, cartea apare ca o generoasă prefață a unui viitor incert, nereconoscibil trecutului, infiltrat deja în prezent prin cea mai teribilă emoție a memoriei, frica. Prezentul nostru, aidoma trecutului cărții ne-a înfășcat drepturile,valorile, expectanțele, le-a amestecat bine într-o magmă diformă absolut necesară pentru Colony colapse disorder (în carte) , Dumnezeu știe cum s-o numi noua noastră societate , în viață.
Am citit cartea azi, cînd mi s-a relevat mai intens ca în orice zi că dreptul la educație este un apendice nesemnificativ al dreptului la viață, văzută ca simpla supraviețuire. În roman, cuvintele, cărțile, cunoașterea pot salva umanitatea.” Pentru că acesta era rolul educației , să înfrângă natura umană, în profida propriului instinct„. Educația, o formă de îmblânzire, ca la Antoine de St Exupery.
Educația nu trebuie să aibă drept scop sanătatea sau siguranța, cum se vehiculează acum. Oare acest nou scop declarat al educației, sănătatea copiilor, se înscrie pe linia definiţiei dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, conform căreia: „Sănătatea este o stare de bine din punct de vedere biologic, psihologic şi social”.(OMS, 1946) sau se subrogă de fapt unui scop al instituțiilor medicale, acela de a defini sănătatea ca absenţă a bolii şi a dizabilităţii ?
Instituțile educației văd oare noțiunea de sănătate sinonimă cu cea de educație, de aici acest nou scop educațional? Are în vedere acest pandemicoscop alte abordări ale sănătății văzută ca resursă, responsabilitate individuală sau colectivă, proces, dezvoltare ?
În roman, Cărțile, Educația ce se încăpățânează să nu dispară , Voința unor oameni ce refuză să cedeze salvează albinele, natura, viața cu buchetul ei de valori consacrate în timp . Pe noi cine ne mai salvează?